„Cartile, odata scrise, nu mai au nevoie de autorii lor.“ Citatul ii apartine scriitoarei italiene, dintr-unul din numeroasele interviuri realizate online, sub protectia anonimatului. Elena Ferrante era o ne-aparitie atipica lumii literare: nu a cautat faima, nu aparea la televizor sa isi dea parerea despre orice, nu avea turnee de promovare a cartilor sale. A preferat sa se limiteze la a scrie. Este autoarea a noua romane, cele mai cunoscute fiind cele patru grupate in seria napoletana, ce urmaresc povestea prieteniei dintre doua femei, pe fundalul unui Napoli violent, dominat de bande rivale, orgolii si frici. Cele patru romane i-au adus faima internationala, fiind castigatoare a Independent Publisher Book Award, numita pe lista scurta pentru Man Booker Prize in 2016, iar ultimul roman din seria napolitana, publicat anul trecut, a aparut in toate topurile celor mai bune carti ale lui 2015.
Eforturile de a-i afla identitatea sunt mai vechi. Un profesor al Universitatii din Pisa a investigat arhiva Scolii Normale Superioare din Pisa si i-a cercetat pe absolventii generatiei ’60, ajungand la un singur nume care parea sa se potriveste profilului scriitoarei. Gresise. Pe jurnalistul care a reusit il cheama Claudio Gatti. A facut asta investigand, luni in sir, documente imobiliare si financiare, luand „urma banilor“ pana la o familie care a realizat numeroase achizitii in perioada in care Ferrante a devenit faimoasa si care, in plus, primea bani de la editura lui Ferrante. Gatti si-a publicat dezvaluirea ca un fel de erou al adevarului, justificandu-si gestul prin faptul ca, ocazional, in eseuri si interviuri Ferrante a spus deschis ca a mintit pentru a-si proteja identitatea. In schimb, cititorii care au facut-o faimoasa „meritau“ sa stie adevarul.
Dar oare chiar este asa? Pot fanii pretinde ceva de la artistii care deja le imbogatesc viata prin arta lor? E greu de acceptat faptul ca este posibil sa nu stim ceva intr-o perioada in care putem afla orice de pe Google. Este greu de crezut atunci cand nu gasesti nimic pe internet despre oameni obisnuit, cu atat mai innebunitor atunci cand nu reusesti sa afli nimic despre celebritati.
Bansky, probabil cel mai celebru anonim al lumii artistice contemporane, a fost depistat in 2016 printr-o tehnica folosita in criminalistica, la care politia apeleaza pentru a descoperi punctul de origine al unei serii de crime sau pe cel al unei epidemii. Dupa ce a analizat „aparitiile“ a 140 de lucrari pe strazile din Londra si Birstol, un cercetator a ajuns la concluzia ca acele locuri au in comun o anumita persoana, al carui nume l-a si facut public. Pana si exemplul Carla’s Dreams este graitor: presa rusa (gurile rele spun FSB) i-a spionat pana ce a obtinut si a publicat fotografii cu membrii trupei fara machiaj, cu o mandrie jurnalistica pe care altii o simt dupa anchete care detroneaza presedinti.
Nici una dintre cele trei „demascari“ nu a afectat major fanii artistilor. Un semn de intrebare inca exista asupra impactului pe care dezvaluirea o va avea asupra Elenei Ferrante, care a declarat in mai multe randuri ca nu va mai publica nimic daca este identificata. Ar fi o pierdere enorma pentru cititorii care au intrat in delicatetea acelei lumi feminine a Elenei Ferrante. Anonimatul era un pret mic, pana cand o singura persoana a decis ca nu este dispus sa il plateasca.