Furtuna si scandal s-au iscat, e drept, dar nu asa cum s-ar fi asteptat oamenii de bun-simt. Unii s-ar putea sa-si mai aduca aminte ca, imediat dupa devoalarea plagiatului domnului Ponta, o comisie de evaluare si atestare a titlurilor universitare a validat oficial acuzatia de plagiat. Imediat a aparut o alta comisie, una ministeriala, care a anuntat altceva: nici vorba ca domnul premier, seful lor direct, sa fi plagiat.
Dupa aceea s-au iscat controverse interminabile, ce au transformat disputa academica intr-o mazga informa de zvonuri, pseudo-argumente si atacuri la persoana, cum se practica pe la noi, iar lucrurile au ramas in coada de peste.
Cum s-a putut intampla asa ceva? Daca ar fi luat cineva paginile copiate (sau preluate) in teza doctorala a premierului si le-ar fi juxtapus textelor originale, iar apoi ar fi prezentat acele pagini unui elev de scoala primara din China, care – eventual – nici nu ar cunoaste alfabetul latin, elevul acela ar fi zis imediat, pe limba lui: „Nenea asta a copiat“. Furtul intelectual fusese atat de grosolan, incat nici macar nu era nevoie de cine stie ce evaluari complexe: sarea in ochii oricui.
Si totusi. La acea vreme multi cunoscuti au incercat sa-mi explice ca lucrurile nu sunt deloc clare, ca e vorba de un atac politic la premier, ca doar expertii pot judeca obiectiv lucrurile – si nu orice experti, ci doar cei in drept international. Unul dintre acei cunoscuti era, la randu-i, cadru universitar, asadar stia foarte bine ce inseamna un plagiat. Doar ca era, in acelasi timp, si proaspat membru PNL, partid care la acea vreme se aliase cu PSD-ul premierului in faimoasa Uniune Social-Liberala. Prin urmare, ca in bunele si frumoasele vremuri staliniste, partizanii politici ai USL, toti ca unul, sustineau linia oficiala a aliantei. Si, evident, imediat ce alianta politica s-a destramat, insul respectiv, asemenea multor altor liberali, a devenit un critic acerb al premierului, pomenind cu orice ocazie plagiatul pe care il negase cu cateva luni in urma.
Poate ca pare ceva firesc: iti aperi aliatii, iti ataci adversarii. Asa se intampla in politica. Numai ca nu e tocmai asa. Genul acesta de comportament e o cauza majora a mizeriei in care se scalda societatea romaneasca de decenii bune. Si in alte parti de lume lupta politica se duce nu doar cu spada, ci si cu hardaul de rahat, dar nimeni nu le confunda de la o zi la alta. Exista seturi de principii pe care personalitatile publice le respecta, fie si fatarnic, iar atunci cand le sfideaza fatis, sunt sanctionate imediat. Exista norme etice care nu trebuie influentate de puterea politica sau administrativa, fiindca distrug temelia pe care sunt cladite educatia, morala publica, normele sociale. Un furt ramane un furt, nu devine a doua zi fapta eroica, indiferent daca denuntatorul il iubeste sau il uraste pe hot. Dar in spatiul public de la noi rareori se intampla asa: singurele principii care functioneaza fara gres sunt propriul interes si dreptul celui mai puternic. Daca propriul interes ne dicteaza sa aparam azi cu tarie ceea ce ostracizam ieri, de ce n-am face-o? Chiar daca ne batjocorim fatis propria demnitate.
Poate doar pentru ca pe nisipuri miscatoare nu se poate construi nimic. Pentru ca o societate „fara printipuri“, vorba lui Caragiale, e blestemata sa balteasca in aceeasi mizerie dintotdeauna, in care nici nu mai conteaza cine pe cine improasca, fiindca nimeni nu mai valoreaza nimic. Nici macar daca se impauneaza cu un titlu de doctor.