N-am gasit inca in scrisele lui vreo referire la gen; probabil ca i se va fi parut harmalaie fara sens, asa cum judeca orice exclusivist al clasicismului. Si ma gandesc, oarecum caraghios, ca punkerii, de exemplu, puteau sa-i placa. Ei s-au dedat nihilismelor aproape la fel de metodic porniti ca si „decompozitorul“, cum ii spunea Luca Pitu iscusitului amator de contraziceri. „Cioran, punkerul“ – iata titlul unei posibile carti de succes!
Fraza cu impact extins, din cate am citat, este urmatoarea: „Lucrul cel mai cumplit in viata este sa nu mai cauti“ (Caiete, 1967). Nu-i chiar una „cioraniana“ 100%, iar evidenta enuntata ma scuteste de orice adaugire sau comentariu. Am gasit-o potrivita – un fel de motto – pentru noul album al trupei rock Opeth, Sorceress (2016, Moderbolaget/Nuclear Blast). Dar, aidoma precedentelor titluri din discografia suedezilor, Heritage (2011) & Pale Communion (2014), acesta e vazut de „adevaratii fani“ ca o cedare, un compromis, o tradare a „sfintelor idealuri“ black metaliste! Forumurile dedicate curentului colcaie de opinii „bazate“ si imprecatii la adresa rusinoasei cotituri comise de Mikael Åkerfeldt & co. Liderului Opeth ii este ironizata optiunea, ii sunt ridiculizate versurile, riffurile, punerea in pagina si in sunet a ideilor muzicale, e blamat ca vrea sa se imbogateasca nepermis, ca poate sa mai achizitioneze o casa, i se transmite sa cumpere toate discurile din lume (dat fiind ca muzicianul are o impresionanta colectie de viniluri) etc., etc. Si astea cu aerul ca isterizatii fani stiu mai bine ce trebuie sa cante, ce i se potriveste precis trupei, totul asumat drept libertate de expresie si oferit ca pilda indelebila de minte deschisa, chestie pe care – dragalita Doamne – o au numai ei. Adica niste tipi neinteresati de ce doreste formatia sa spuna, ci doar de ceea ce cred ei ca li se cuvine.
Mikael Åkerfeldt este, inca o data, un artist cu viziune proprie si mai ales un cautator. Candva a considerat ca nu are ce mai gasi in blackmetal, genul prin care s-a consacrat public. Firesc, deci, sa caute in alta directie. Riscul sa-si piarda „fanii“ i s-a parut mai putin important decat de a-si pierde curiozitatea. Orice artist stie ca a exploata la nesfarsit o anumita schema „de succes“ inseamna moarte. Iar muzicienii, mai ales aceia din zona pop-rock, sunt expusi tentatiei. Nu e sigur ca scotand disc dupa disc pe acelasi calapod, Opeth intra in clubul milionarilor. Cert e ca stationarea in sabloane, oricata „rautate“ ar fi pus in texte si-n „scuiparea“ lor pe scenele lumii, nu-i facea mai renumiti. Evident, nici asumarea unui fel de-a canta progressive-pop nu le asigura notorietate comparabila cu a compatriotilor ABBA. Trecand in alt registru, Opeth & Mikael Åkerfeldt isi urmeaza vocatia. Ca se vor disipa in peisaj ori ba, important e ca au ales cautarea. Si asta merita respect.
Albumul este impecabil lucrat. Greu sa gasesti cuvinte de lauda pentru un opus ce-si trage seva din jazzul lui Coltrane si Brubeck, din experimentele lui Miles Davis si din impactul unei obscure trupe italiene de rock progresiv, intitulata Il Paese dei Balocchi, al carei unic album din 1972 este cu adevarat fenomenal. Pe vremea aceea, trupele rock isi asumau ca un titlu de glorie cultura clasica. Azi, cine pomeneste de Nietzsche, Wittgenstein, Kierkegaard, Cioran devine suspect.
De-aia canta Opeth acum (vedeti vrajeala lui Åkerfeldt)… despre dragoste!