Scumpe domnule Lermontov, Mihail Iurievici, daca imi ingaduiti, caci am facut deja umbra pamantului ani 33, mai mult decat v-a fost dat domniei voastre, am vrut sa va scriu prima data de la Moscova. Era luna aprilie si se topisera zapezile. N-am indraznit.
Ma marturisesc: ca sa ajung la hotelul la care m-am cazat, treceam zilnic pe langa statuia dumneavoastra. Frumos v-au mai turnat, n-aveti nici o grija! Suntem in mileniul al III-lea, iar dumneavoastra, Mihail Iurievici, treceti drept mare scriitor romantic, imaginati-va numai!
Va studiaza elevii: sunteti poet, sunteti clasic. Ati luptat candva contra tarismului si a abuzului de putere. Alti conducatori, care fireste ca au abuzat de putere, nu v-au uitat. Si, sa nu va suparati pe mine, asa se explica statuia dumneavoastra inalta, care – totusi – nu sfideaza cerul. E o statuie despre literatura, dar mai mult despre morala!
Scumpe domnule Lermontov, v-ati savarsit, la ani douazeci si sapte, din duel, deci din nebunia onoarei. Aflati ca astazi asa ceva nici nu mai exista! Au suprimat duelurile, au abolit onoarea in lume.
Scumpe domnule Lermontov, nu ne-am vindecat: in continuare e tot asa – sunt stapanii si sunt slugile lor, in continuare profetii sunt alungati cu pietre si doar in desert isi mai afla ei rostul si mangaierea.
Scumpe domnule Lermontov, am gasit in romanul dumneavoastra (care astazi trece drept roman psihologic, inchipuiti-va!) viciile generatiei careia i-ati apartinut. Vreau sa va asigur ca eu am crezut in Peciorin si parca il vedeam aievea, citindu-va.
Scumpe domnule Lermontov, atunci, inainte de 1840, peste continent, debuta si Gustave Flaubert, un francez care – la fel ca dumneavoastra – privea lumea ca pe o suma de intamplari monstruoase, si dumnealui putea sa vada in lux deplina cadere a omului in superficialitate. Domnule Lermontov, domnul Flaubert v-a fost frate. Si domnia sa gasea ca oamenii au in ei o nesfarsita putere de a fi odiosi.
Scumpe domnule Lermontov, am iubit multe femei pe care le-am intalnit in carti, sunt incredintat ca stiti despre ce vorbesc. Dar niciodata nu m-am indragostit ca de Bela, acea minunata salbatica a lui Peciorin. Vreau sa stiti ca indelung m-am gandit eu la Bela pasind pe strazile din Moscova, indelung m-am gandit ca intr-o zi voi strabate tot pamantul pana in Caucaz, numai si numai sa vad daca o asemenea femeie chiar ar putea sa existe printre oameni.
Scumpe domnule Lermontov, multe s-au scris despre domnia voastra si despre ce ne-ati lasat scris, deci testament. Dintre toate aceste cuvinte, aleg sa le las aici pe cele ale domnului Vladimir Nabokov, scriitor, care si el v-a fost frate, o suta de ani mai tarziu. Si scria domnul Nabokov: „Lermontov a reusit sa creeze un individ fictional ale carui aplecare romantica spre cinism, suplete de felina si ochi de vultur, sange infierbantat si ascutime rece a spiritului, tandrete si innegurare, eleganta si brutalitate, delicatete a perceptiei si pasiune brutala de a domina, cruzime si constiinta de sine au, toate la un loc, calitatea statornica de a atrage cititorii de pretutindeni si din toate timpurile“.
Ce sa mai spunem, scumpe domnule Lermontov? Domnul Nabokov avea dreptate. Noi stim, astazi, ce inseamna din toate timpurile. Asa este, asa este: eroul timpului dumneavoastra ajunge pana la noi, da, el e un strain, dintr-o lume disparuta, caci tot exteriorul a cazut, asa cum cade intotdeauna exteriorul. Dar! Dar interiorul lui Peciorin – cinic, brutal, crud si elegant – e inca aici, si asa va fi intotdeauna.
Scumpe domnule Lermontov, nu v-am scris de la Moscova, mi-ar fi fost prea greu. Am asteptat sa treaca unele anotimpuri. Oglinda in care v-ati privit generatia? Oglin-da aceea… O cunosc. Vad aceleasi lucruri. Peciorin e tot aici, chiar daca altfel i se spune acum, si alta ocupatie are el. Si iertati-ma, va rog, ieratati-ma ca v-am deranjat pentru atata lucru.