Scumpe domnule Turgheniev, va scriu intr-o stare de surescitare nervoasa, care ma conduce – o vad bine – spre revolta. Vedeti dumneavoastra, domnul meu, in zilele noastre ati iesit din moda, sunteti datat, sunteti depasit, sunteti invechit, sunteti inutil. Si nimeni nu ii ia de guler pe aceia care sustin aceste enormitati, nimeni nu le da doua palme, inrosindu-le obrajii (care nu le crapa din proprie rusine). Nu. Traim o perioada de deplina libertate tragica.
Se spun in contra dumneavoastra cuvinte cumplite, asta cand se mai oboseste cineva sa va nege. Exista chiar oameni care va plaseaza in opozitie cu modernii si cu postmodernii nostri, crezand ca astfel sunt originali si ca va pot miici sau chiar ca pot anula. Ma irita, dar am lasitatea sau intelepciunea sa tac. Tac, domnule Turgheniev, fiindca ii cred incurabili. Ma intristeaza destinul lor pe pamant si in literatura, dar nu ii pot ajuta.
Pe ei ii dezgusta idealismul. Pe ei ii dezgusta entuziasmul. Pe ei ii dezgusta bunii oratori din paginile cartilor (fleacuri!). Pe ei ii dezgusta societatile anterioare. Ei isi sunt suficienti. Pe ei ii compatimesc si ii las sa isi fie.
Scumpe domnule Turgheniev, ei nu va plac. Acolo unde este arta (si inca una atat de rafinata incat il innebunise pe domnul Flaubert, marele dumneavoastra contemporan), ei vad cliseu. Ei nu inteleg ca le veti fi mereu inainte. Ei nu inteleg perfectiunea domniei voastre in introducerea personajului in scena, nu ajung pana la frumusetea unei descrieri sau a unei comparatii. Nu se intalnesc niciodata cu dumneavoastra, Ivan Serghievici. Va evita, cu cuiburile dumneavoastra de nobili si cu dramoletele de salon. Le provocati – iertati-mi sinceritatea – greata.
Scumpe domnule Turgheniev, eu nu v-am evitat niciodata. Tin minte si acum cand v-am intalnit. Eram liceean, eram imberb, eram naiv, eram utopic, eram indragostit. Scriati ca o mangaiere, desi excelati in tragic. Acum, sunt foarte batran (nu conteaza de cati ani umblu pamantul, credeti-ma, sunt foarte batran) si abia acum am citit Rudin. Imi e rusine, desigur.
Stiti, criticii il pun pe Rudin alaturi de Peciorin al domnului Lermontov. Criticii care inca va acorda atentia cuvenita vad in el unul dintre marii oameni de prisos ai literelor rusesti. Oamenii de prisos sunt aceia care isi cauta cu deznadejde (veti suporta paradoxul, sunteti totusi un nobil rus) calea. Le dau acestor critici dreptate.
Scumpe domnule Turgheniev, as vrea sa las aici si cateva cuvinte pe care le-a scris Isaiah Berlin. Nu il cunoasteti pe Isaiah Berlin, a fost un mare filosof, a trait la un secol in urma dumneavoastra si mi-a fost candva idol, desi multe dintre ideile dumnealui ma scoteau din minti (avea chiar acesta splendida ocupatie – era un istoric al ideilor). Si, citind Rudin, Berlin a putut scrie: „Povestea lui Turgheniev e acoperita de un val abia simtit de tristete. Legaturile dintre oameni, complicatiile emotionale, tragicul si comicul, momentele de exaltare, inevitabila infrangere, umilirea, toate se intrevad ca de la departare, toate sunt privite cu intelegere si iertare, pentru ca oricum nu puteau fi schimbate. Ideea ca ar fi putut fi altfel daca ai fi ales sa faci altcumva nu e decat o iluzie“.
Scumpe domnule Turgheniev, Rudin e admirabil, cum si detestabil este, dar, la drept vorbind, e tot mai rar in mileniul al III-lea. In schimb Pigasov, ursuzul si porcul de Pigasov, e aici, cu noi, mai viu ca oricand. Iar in loc de incheiere, mai aflati, domnule Turgheniev, ca ma gandesc indelung la vorbele acestui ganditor marunt, pe care Rudin il da, fireste, mat din trei fraze.
Aflati, domnule Turgheniev, ca ma gandesc exact la aceste vorbe ale lui Pigasov, fara sa trag, vedeti bine, pana la urma nici o concluzie, nu, nu: „Ma gandeam ca sunt trei categorii de egoisti, spuse incet Pigasov, egoistii care traiesc si lasa sa vietuiasca si pe altii; acei care traiesc si nu-i lasa pe altii sa traiasca, in sfarsit egoistii care ei insisi nu vietuiesc si impiedica si pe altii de a trai… Femeile apartin in genere acestei din urma categorii…“.