Un pilon al fundatiei il constituie faptul ca ascultatorii devotati cunosc spusa vocalistului Jon Anderson, dupa care orice om trebuie sa gandeasca asa cum il duce capul de pe umeri, nu cum (ii) dicteaza idolii momentului, indiferent cat de faimosi sunt acestia. Este un paradox de felul celui cretan: sa oferi drept lectie de viata opinia care sustine ca nu trebuie sa iei lectii de viata de la nimeni. (Pesemne de-aia s-a imprietenit Jon cu Vangelis si au editat impreuna atata muzica frumoasa.) Cred insa ca fanii trupei Yes, mai mult ori mai putin scoliti, batrani acum sau tineri care abia descopera vraja rockului progresiv, sunt capabili sa aprecieze fara elanuri sanctificatoare propriilor preferinte. Iar, dincolo de orice judecata asupra muzicii trupei, se cuvine punctata o evidenta: toti membrii care au activat sub sigla Yes au fost si sunt oameni normali, fara ifose de vedeta, de star rock sau de guru metafizic. Detaliu verificat in atatea imprejurari, nu mai insist.
Gestul de a reedita vechile discuri la standardul cerut de tehnologia HD pare dictat doar de posibilitatea incasarii unor bani in plus. Valabil in cazul altor trupe (Pink Floyd, din pacate, detine intaietatea si in asta), nu e valabil si pentru Yes. Rezultatele sunt edificatoare. La Pink Floyd, bunaoara, se fac ajustari de ambalaj, uneori si remixari ce altereaza partial sunetul original, slabindu-i forta. La Yes lucrurile stau invers: ambalajul e acelasi, adecvat continutului, cu prea putine nimicuri induiosatoare, gen fotografii, bilete de concert, afise, reclame din epoca etc. Sunetul, in schimb, este de-a dreptul – si nu evit cuvantul – BRILIANT. De exemplu, recentul (30 septembrie 2016) Tales From Topographic Oceans, aparut prima oara ca dublu LP in 1974. Amanuntul ca Steven Wilson s-a ocupat de remasterizare si mixare in surround (5.1) pare de prisos, fiind ceva ca de la sine inteles; insa precizarea ca trebusoara i-a luat trei ani de munca lamureste nitelus ca n-a fost ceva simplu. Asta nu inseamna ca operatiunile efectuate de Wilson asupra celorlalte albume Yes ar fi fost flori la ureche! Ca destui degustatori ai povestirilor de pe imaginarele oceane, Steven considera TFTO „pre-eminent masterpiece“, motiv sa-i acorde atentie sporita. Si ii multumim!
Unii dintre cei care ascultau pe timpuri, acest album – si eu in gramada lor – se pomeneau, cam pe la jumatatea fetei a treia, cu o inexplicabila senzatie de disconfort auditiv. Ceva se aglutina in ureche, ca un clei primavaratic pe scoarta pomilor fructiferi, a carui transparenta nu blocheaza receptarea sunetelor, dar sigur nu le limpezeste. Era un fenomen asemanator celui generat de imbacsirea capetelor de magnetofon, din cauza depunerii feroxidului de pe niste benzi demagnetizate ori de proasta calitate. Ani la rand am crezut ca infundarea asta progresiva (daca permiteti calamburul) se datoreaza sculelor sovietice pe care derulam benzi „democrat germane“; apoi, la inceputul anilor 1990, am acuzat jafurile de casete „trase“ de tot soiul de „firme“ ce impuiasera gurile de metrou si trotuarele Bucurestilor. Cand am intrat in posesia unui CD (rusesc ori bulgaresc?), nu l-am ascultat de doua ori, ca l-am si dat indarat: sunetul era infect. Justificarile unor membri (Rick Wakeman), ca nu prea inteleg nici ei ce le-a iesit pe albumul in cauza, m-au inveselit; dar tot nu „cuplam“ la sursa energetica. Pana cand am auzit, complet remixata de Wilson, varianta stereo 24/192.
Nu pot afirma ca, dupa patru decenii, am auzit absolutul. Dar confirm ca TFTO este absolutul rockului progresiv. Alte cuvinte pluti-vor inutil.