Interesanta a fost insa reactia fostului prim-ministru, care n-a putut sa lase lucrurile sa se stinga de la sine si cu atat mai putin – Doamne fereste! – sa-si ceara scuze. Ipochimenul in cauza a tinut sa explice ca in orice stat exista niste oameni foarte importanti, care au functii cu greutate si au grija de bunul mers al societatii si de bunastarea cetatenilor. Asadar, in opinia sa, acesti oameni atat de ocupati, care si-au sacrificat propria cariera si s-au pus in slujba tarii, nu trebuie sa-si consume timpul pretios stand la coada, platind taxe sau facand alte „actiuni“ care i-ar distrage de la importanta lor munca.
N-o sa insist acum asupra roadelor muncii lor in slujba tarii, care i-au imbogatit in primul rand pe ei, pe lideri, si au adus Romania in coada Uniunii Europene la mai toate capitolele, de la nivelul veniturilor pana la starea educatiei si a sistemului de sanatate. Ei s-au straduit, s-au straduit mai bine de un sfert de secol, chiar daca nu le-a iesit. Nu le-a iesit si gata, acum ce sa facem, sa le luam gatul? Sa faca altii mai bine daca sunt destepti.
Nu as contrazice cu totul nici ideea fundamentala de la care porneste fostul prim-ministru. ~ntr-adevar, in orice stat inaltii functionari au anumite privilegii, ce vin la pachet cu obligatiile si restrictiile impuse de pozitia lor. Doar ca ele sunt acordate functionarului sau, mai bine zis, functiei, nu individului, si sunt asociate pozitiei pe care o ocupa in aparatul de stat. Altfel spus, functia de ministru presupune anumite avantaje strict reglementate – masina de serviciu, deplasari decontate, fond de protocol etc. ~nsa nu iti permite sa iei, in nume personal, un credit bancar in conditii privilegiate, sa iti angajezi rudele in companii de stat (sau oriunde altundeva), sa sari peste rand, sa iti pui subordonatii sa-ti duca lenjeria la spalatorie sau altele asemenea.
La noi s-a perpetuat un model ierarhic de tip feudal, incurajat si de comunismul mitocanesc, in care pozitia de putere este una absoluta. seful e sef si in sant, spune un proverb contemporan. Cei alesi in functii administrative mai mult sau mai putin inalte nu sunt simpli functionari, cu drepturi si obligatii, ci un fel de semizei, coborati cu harzobul din inaltele sfere ale omnipotentei ca sa se ingrijeasca – cand si cat au chef – de maruntele destine ale muritorilor de rand. Chiar daca n-o spun cu totii fatis, fiindca unii sunt destul de inteligenti ca sa inteleaga ca nu da bine, majoritatea o gandesc si o cred – si se considera indreptatiti la orice fel de privilegii.
Paradoxal, nu calitatile, inteligenta sau capacitatea lor administrativa le confera aceasta putere dincolo de limitele puterii. E usor de vazut ca majoritatea au o prestatie intelectuala modesta, un vocabular limitat si lemnos, o agresivitate tematoare, ce ascunde constiinta propriei marginiri. Personajul luat aici ca exemplu e ilustrativ: singurele calitati care i se pot recunoaste sunt priceperea de a purta un costum bine croit, alura impozanta si vocea grava. Cam putin pentru numeroasele inalte functii pe care le-a ocupat. Acesta e si paradoxul: oamenii astia, rareori sclipitori (sau macar competenti), isi deriva puterea exact din functia in care au fost adusi cu imaginarul lor harzob. Vor privilegii personale gratie unei pozitii administrative de care beneficiaza oricum din plin, fara sa ofere in schimb mai nimic. Fiindca asa sunt zeii si semizeii: ofera doar daca vor, in schimb primesc totul. Pacat ca suntem o tara asa de mica: n-avem si noi niste semizei mai acatarii…