Nu stiu daca trebuie un anumit mediu profesional, pentru ca bruma de omenie din ele sa se acreasca, dar stiu ca, in general, poti sa dibuiesti acriturile de la o posta.
In primul rind, au buzele subtiiiri, atit de subtiri, incit ele nu mai formeaza decit o linie dispretuitoare, in partea de jos a fetei. Probabil ca, din cauza incrincenarii si a incordarilor repetate, buzele, altfel pupacioase si frumos vorbitoare, s-au hotarit sa se retraga intr-un reflux dezaprobator. Cine stie daca or sa mai revina vreodata la lumina… O alta trasatura comuna a doamnelor acrituri e zborseala: la cea mai mica rugaminte, plapinda si politicoasa, ele sar ca arse, se arata jignite si trec la atac. Petentul, daca e domn, e pur si simplu „nesimtit” si „lipsit de manere”, iar daca e vorba de o domnisoara, acritura ii aminteste intepata ca i-ar putea fi bunica si ca, in consecinta, „fatuca” ar trebui sa fie atenta cum vorbeste.
Acritura nu trebuie confundata cu muratura (o femeie trecuta bine care se impopotoneaza abundent, fara farmecul Bubulinei). Amindoua au insa ceva in comun: te trezesc din visare (ca dupa o betie in care ai crezut ca ai scapat de gura lor) si, jap jap, se-arunca la gitul tau cu gheare scofilcite si-ti lasa in gura un gust amar (pardon, acru). Dupa ce-ai scapat de ele, vrei doar sa te scufunzi cu capul intr-o carte buna. Ele sint expresia decazuta a feminitatii si nu cred ca au un corespondent masculin. Caci domnii n-au cum sa fie acri, ei sint, eventual, mizantropi, cinici, sarcastici. Dar asta nu-i salveaza, din pacate, de faptul de a fi, in anumite circumstante, respingatori. O problema bis: astazi am fost acra sau doar mizantropa?