Scumpe domnule Remarque, va scriu pentru ca tocmai am citit Noapte la Lisabona. Nu mai este 1942, ne aflam undeva in viitor, aproape de granita cu 2017, dar Europa este in continuare plina de refugiati.
E adevarat ca despre acestia nu se vor face filme de cinema care vor deveni clasice, iar povestile lor de iubire vor fi secundare in istoria iubirilor. Ei nu sunt ca noi, europenii (aceasta este acuzatia, si cum s-ar putea apara de ea?).
Dar nu asa – nu exact asa? –, desconsiderandu-l pe celalalt pana la a-l readuce la gradul de subom, functioneaza mecanismul urii? Suntem in aceeasi gara, domnule Remarque.
V-am citit Noaptea dintr-o singura suflare. Stiam deja, desigur, ca practicati scrisul ca respiratie – cine nu o stie? Ati ramas faimos, domnule Remarque. Dar e ceva cu povestea aceasta. E ceva.
As ruga mai multi oameni sa o citeasca, acum, inainte sa fie din nou prea tarziu. Desi suntem in mileniul al III-lea, mergem tot spre 1939. Pluteste in aer. Chiar daca nu mai sunt vapoare care sa astepte in coasta continentului, dincolo de Lisabona, si nici America nu mai e o speranta.
Domnule Remarque, daca ati sti cate s-au schimbat de cand ne-ati parasit, si cum – in acelasi timp – totul e exact la fel! Durerea refugiatului e aceeasi. Acelasi cancer al sufletului care e nostalgia: tara pierduta si viitorul. Ce mai e viitorul cand ai fost alungat din prezent si ratacesti cu un pasaport fals noaptea, prin porturi?
Domnule Remarque, Noapte la Lisabona este o lumina. Va multumesc pentru umanitatea pe care ne-ati lasat-o – aici – mostenire. O sa il tin minte pana la sfarsit pe Joseph Schwarz impartind o noapte cu un strain numai si numai pentru a se destainui.
Si nu o sa il uit nici pe acel strain care-si juca ultimii bani la cazino cu gandul la banii pentru doua bilete catre Lumea Noua. Cine nu ar face asa, cand nu i-ar mai ramane nimic? Cine nu si-ar juca ultimii bani pe putina speranta?
Domnule Remarque, va aduc la cunostinta cateva cuvinte dintr-o cronica scrisa in „New York Times“ despre cartea aceasta a dumneavoastra. Si scrie „New York Times“: „Cum spune chiar el, Remarque isi vede propriul timp sub semnul conflictului dintre «progresul tehnologiei si inapoierea culturala». Gandul ca spiritul stiintific, lipsit de umanitate, va triumfa si va aduce cu sine un nihilism crud il inspaimanta; n-are cum sa lupte cu el altfel decat refugiindu-se intr-o aproape desueta credinta in energia umanitatii“. Dati-mi voie sa va informez ca tehnologia a continuat sa progreseze si ca inapoierea culturala a crescut, de asemenea.
Granita e aceeasi. Ne putem mult mai lesne macelari, si o facem chiar si atunci cand nu sunt razboaie. Numai ca noua nu ne-a mai ramas nici macar aceasta iluzie de care sa ne agatam: energia umanitatii. Frumoase cuvinte. Frumoase si zadarnice.
Scriati ca, pe atunci, la ’942, orice vapor care parasea Europa era o arca, iar America era Muntele Ararat. Nu mai e asa, nu mai e deloc asa. Am ramas si fara aceasta utopie. Omul a esuat, de la nord la sud si de la est la vest, pe toate continentele cunoscute.
Dreptatea, libertatea, toleranta? Umbla la fel ca in timpul Noptii dumneavoastra. Cu spaima ca in orice clipa vor fi naruite si ca atunci totul se va fi savarsit. Domnule Remarque, as fi vrut sa nu v-o fi scris niciodata: ati fost un profet mult prea optimist. In rest, dincolo de Noapte, pe fronturi, in continuare, nimic nou.