Produs la zece ani dupa original, Planeta Pamant II (Planet Earth II) este mai putin un documentar si mai mult un reality show fara scenariu in spate, fara vedete platite si unde „se poate intampla orice“ inseamna chiar asta. Are tot ce-i trebuie unui produs de televiziune – dragoste, tradare, pericol, eroi, singuratate, speranta, adrenalina, amuzament.
In mai putin de un sfert de ora dupa inceputul primului episod, stau cu sufletul la gura urmarind o cursa nebuna intre puii de iguana si o sleahta de serpi. Proaspat iesiti din ou, puii de iguana trebuie sa alerge printr-un teritoriu ostil, dominat de numerosi serpi lungi, unduitori si extrem de rapizi, adunati intr-un fel de grup infractional si stand permanent la panda. Puiul de iguana iese de sub nisip, serpii isi itesc deja captele, puiul ramane nemiscat, la fel si vanatorii. Apoi o ia la fuga si de sub stanci, de pe sub pietre, apar alti si alti serpi, sunt sase, opt, ba mai multi, sunt peste zece, se misca mai rapid decat mi-as fi inchipuit vreodata, cursa e mai antrenanta decat toate cele sapte filme din seria Furios si iute, puiul de iguana trece de niste pietre si pare ca a scapat, dar dincolo il asteapta altii, il inconjoara, trei serpi il prind in incolacirea lor si se strang mai tare in jur sa-l sugrume, dar cumva scapa si incepe sa fuga din nou, puiul de iguana este Sandra Bullock si Keanu Reeves la un loc, raufacatorii sunt multi si vin din toate partile, dar chiar cand un sarpe da sa-l muste de picior, iar eu ma ridic de pe canapea si ii strig in televizor „FUGI!“, puiul de iguana sare pe o stanca, ajunge in varf, iar dincolo este libertatea. Si nici macar nu imi plac iguanele.
Scena are noua minute. Filmarile au durat doi ani. Drone, camere lasate in diverse locuri pentru a filma viata intima a animalelor, asteptari lungi in spatele obiectivului de filmat aduc pe ecran momente care inainte se puteau realiza doar prin imaginatie si efecte speciale. Avem loc la loja pentru spectacolul ursilor care se cred partenerii unui copac la „Danseaza cu mine“. Suntem martorii primelor incercari si esecuri de catarare ale mezinului unei familii de maimute si momentul in care tatal vine sa il salveze de la o cadere periculoasa. Ni se rupe sufletul cand un pescarus se asaza sa isi cloceasca oul chiar dupa ce a fost distrus de o pasare pradatoare, cu galbenusul curgandu-i printre pene.
Natura este fascinanta si induiosatoare, dar – poate mai mult decat orice – violenta. Producatorii au inceput sa primeasca reprosuri ca aduc pe micul ecran lupte, violuri, moarte brutala. Cand a devenit o moda sa te simti jignit de orice, exista deja voci care se arata deranjate de felul in care functioneaza natura. Inconfortabilul adevarului nu este o nota pe care producatorii vor sa apese foarte tare, pentru a nu fi prea moralisti, prea activisti, dar este acolo, in povestea animalelor. O specie de furnici improasca acid in ochii crabilor de pe Insula Craciunului, orbindu-i, dezorientandu-i, omorandu-i. „Specia de furnici a ajuns pe insula adusa de oameni“, spune naratorul, amintindu-ne printre cuvinte ca asteptam moralitate din partea animalelor, dar uitam prea des propria responsabilitate.