Pe scurt, m-am saturat sa apreciez un film dupa efectele lui speciale. Si mai urmeaza cel putin doua filme! Ce ma fac? Deja l-am uitat pe asta si, in plus, eroul urmatorului va fi interpretat de preferatul meu intre ghilimele, Johnny Depp, care spera sa-si mai ridice putin cota.
La Animale fantastice si unde le poti gasi se face referire in prima parte din Harry Potter, Harry Potter si piatra filosofala. Actiunea se petrece in 1926, cand Newt Scamander (Eddie Redmayne), angajat al Ministerului Magiei, trece Oceanul din Europa in America si face echipa cu o angajata a Congresului Magic al SUA (Katherine Waterston). Ma oboseste si sa incerc sa povestesc. Ma intreb doar daca filmul nu e cam mult pentru copii, dat fiind ca Obscurus, acea forta negativa care provine de la spiritele copiilor morti si care se manifesta aici printr-un copil abuzat de mama adoptiva, e cam scary.
Mai bine trec la urmatorul film, care e mai terre-a-terre, desi nici el nu e lumina. Din pacate. Meritul lui Oliver Stone cu Snowden e ca a vrut sa faca ceea ce se cheama „un film necesar“, desi Edward Snowden, care s-a implicat in realizarea lui (Stone l-a vizitat in Rusia), ar fi meritat mai mult. S-au mai vazut regizori care se arunca pe subiecte bune si le strica. Snowden e un fel de biopic care il preia pe erou de cand intra la facultate, parasindu-l in zilele noastre, la Moscova. Adica pleaca in 2004, trece prin locurile de munca ale lui Snowden (National Security Agency, CIA) si se incheie cu momentul iunie 2013, cand Snowden s-a intalnit in Hotelul Mira din Hong Kong cu documentarista Laura Poitras si cu jurnalistii Glenn Greenwald si Ewen MacAskill, revelandu-le ca NSA incalca intimitatea oamenilor din intreaga lume, urmarindu-le telefoanele. Structura filmului e mai mozaicata, cu flashback-uri plecand de pe tulpina Hong Kong 2013.
Nici o companie americana n-a vrut sa se implice (!), ceea ce face ca filmul sa fie o coproductie germano-franceza. In ciuda interpretarilor bune si a incercarii de a apropia cat mai mult actorii de persoanele reale (Melissa Leo seamana cu Laura Poitras, dar Joseph Gordon-Levitt nu aduce nici cu varul lui Snowden), filmul e didactic, declarativ si, curios lucru, lipsit de tensiune. Montajul a la Michael Moore poate ingloba multa informatie (inclusiv momentul cu Obama facandu-l pe Snowden hacker), dar asta nu da ritm povestii. Poate coplesit de subiect si de ce era in jurul lui (in timpul productiei i-a murit si mama), regizorul reuseste doar sa puna la un loc niste informatii din biografia acestui om, dar filmul ramane mult in urma documentarului Laurei Poitras, Citizenfour (2014). Primele minute din Citizenfour, cand are loc prima intalnire dintre Snowden, Poitras si Greenwald, aveau o atat de mare incarcatura emotionala incat, umarindu-le la un an-doi dupa ce au avut loc, tot mai percepi adrenalina ca si cum ar fi in direct. Desi fara bani americani, Stone denunta felul in care statul american incalca libertatea oamenilor printr-un film tributar retetei. Si cu o vedeta muzicala angajata (Peter Gabriel) interpretand o melodie bine simtita pe genericul de final. Bietul Snowden merita ceva mai mult.