Destule nume din rock, ajunse la un fel de meno- (sau andro-)pauza, au tupeul sa-si reia vechile teme si riffuri contorsiona(n)te ca sa le vanda drept „intoarcere la origini“. Importanta deschizatorilor de drum, care au spart sabloanele prin albume semnificative, este indiscutabila. Insa evolutia lor s-a oprit, discurile s-au plafonat, versurile au devenit insipide, excesele rockeristice si-au relevat coltii, vietile unora dintre baieti s-au curmat, cand nu s-au stins in uitare si boala. Celor care, cum-necum, au rezistat mai mult de un deceniu, nu le-a mers chiar rau. Norocosii s-au pricopsit de pe urma turneelor mondiale, asaltate de public numeros, captivat de magia emergenta de pe scena. Majoritatea celorlalti, victimele schimbarii modei, se chinuie ca orice lautar in mizerie, multumindu-se cu prestatii la zilele vreunui oras prafuit de prin Estul salbatic.
Nu e cazul gruparii KMFDM. Sunt trei decenii de cand i-a aparut primul album cu adevarat semnificativ, What Do You Know Deutschland? (1984, Wax Trax!, firma din Chicago reputata pentru asumarea si promovarea rockului industrial). Recent, Sascha Konietzko (creierul trupei & inima ei) a oferit devotatilor fani cadoul aniversar: o cutie cu doua discuri. Un DVD, ce pare sa contina concertul festiv, si un CD cu 14 piese (opt remixate): Rocks: Milestones Reloaded (2016, KMFDM Inc./Edel). Nu e un banal „best of“, ci revigorarea celor 20 de discuri oficiale. Zic „pare sa contina“ despre DVD deoarece nu-ti dai seama, neatent ori neobisnuit cu subtilitatile, ca filmul creat de Jacob Stone imbina iscusit secvente din concertele sustinute in Tucson, Portland, Seattle, Pomona si San Francisco. ~mbracamintea componentilor si scenografia se deosebesc doar prin mici amanunte care, odata descoperite, fac farmecul repetatelor vizionari. Pentru ca – e cazul sa mai spun? – observi in decursul aceleiasi piese cum, bunaoara, Sascha poarta sapca, apoi nu mai are sapca, etalandu-si mohawkul punk; are o jacheta de piele prevazuta cu niste solzi ca de reptila (poate fi dintr-un costum gen Iron Man), incheiata sub gat, apoi o alta jacheta de piele, descheiata la nasturi, iar la piept o camera GoPro ce filmeaza. Nu sunt detalii fara importanta in economia spectacolului, cum nu sunt nici luminile laser, fumigenele sau efectele de stroboscop. O mentiune deosebita trebuie facuta pentru filmarile cu camere video zise „de actiune“. Am vazut si in alte spectacole asemenea abordari. Aici, abundenta secventelor captate astfel dinamizeaza concertul uneori pana la limita, in ciuda calitatii usor scazute a imaginii. Camera pusa la varful chitarii lui Jules Hogson, pe umarul chitaristului Steve White, la pieptul bateristului Andy Selway, al vocalistei Lucia Cifarelli, al lui Sascha, toate imping (sau atrag) spectatorul in mijlocul furtunii muzicale, a carei virulenta melodica este cuceritoare. Iar aceasta virulenta, fara nimic dizgratios si fara gratuitati, cantabila si dansanta in egala masura, constituie farmecul muzicii KMFDM.
Numele grupului provine din initialele cuvintelor germane care, traduse, ar spune: „fara mila fata de majoritate”. S-a format la Paris, incitat parca de succesul eclatant al pe atunci ingenuei Depeche Mode. Instrumentele folosite, programatic alese la fel ca DM, au fost sintetizatoarele. Primul LP suna cumva de o simplitate dezarmanta fata de ultimul disc de studio, Our Time Will Come (2014, Metropolis). Complexitatea realizarilor din anii noului mileniu nu exclude angajamentul social (implicit si politic) al trupei. Dovada stau, piesele Jihad, sau WWIII, pe albumul omonim din 2003, sau Pussy Riot, de pe Kunst (2013, Metropolis), dedicata rockeritelor ruse bagate la inchisoare de un regim autoritar. {i partea ludica se impune: de la copertele lui Aidan Hughes, pana la insinuarile ironico-acide pe adresa show-biz-ului. {i discutia nu se termina aici, unde se opreste scrisul.