Aparuta pe discul Goats Head Soup (1973) (si single tot atunci), piesa a fost un adevarat hit planetar, cucerind inimile tinerilor de pretutindeni, indiferent de sistemul politic in care supravietuiau. Si daca pentru englezii cei blestemati melodia exprima perfect maxima decadenta la care ajunsesera traind in stil rock-and-roll, pentru ascultatori ea consemna prilejul evadarii dintr-o realitate apasatoare, de multe ori brutala. (Iar asta nu se refera neaparat la tarile din lagarul socialist, ci mai degraba la unele guvernate dictatorial, cum erau destule in America latina si-n Asia.) Pentru cati „copii ai timpului“ sa fi fost oare Angie intruchiparea unui vis?
Mi-amintesc – ierte-mi-se marturisirea! – o seara de dans la Ateneul tineretului, prin mai sau iunie 1976. Nu mai stiu care trupa ne tinea in miscare, fiindca eram cu ochii in ochii unei fete, careia garda i-a cazut doar cand vocalistul a izbutit sa imite icnetele erotice ale lui Mick Jagger, reproducand fonetic versurile criminalei piese. Alta data – sa fi fost prin 1978 – participam la o petrecere, inca numita „ceai“, desi nimeni nu consuma bautura in cauza, ci unele mai tari, de provenienta autohtona. Ca instrument de coagulare emotionala si relaxare gimnastica functiona un casetofon cu specificatii modeste, desi purta celebra sigla Philips. Era totusi un soi de noutate in spatiul nostru mioritic, unde predominau magnetofoanele cehoslovace, rusesti ori poloneze si pick-upurile redegiste. De unde parvenise caseta AGFA cu seria de piese adunate pe reteta „doua rockuri, un blues“, nu mai retin. Dar n-am uitat ca Angie a fost pusa de 15 ori la rand, adica mai bine de-o ora continua de dans „brate in brate“ (cine avea cu cine, ca erau destui baieti solo care si-au gasit preocupari adecvate intr-o camera alaturata).
Angie ramane o piesa excelenta, desi blues propriu-zis nu este. Insa Rolling Stones nu s-au dezis niciodata de radacinile lor, infipte in pamantul suculent al bluesului american, mai putin acustic, precum cel din Delta Mississippi, si mai mult electric, patentat si multiplicat la Chicago. Chiar daca au ajuns „cea mai mare trupa rock din toate timpurile“, vorba sloganului, Mick, Keith, Charlie, Ronnie, ca si autoexternatul Bill Wyman, s-au proclamat mereu copii (teribili, ce-i drept) ai bluesului. De fiecare data cand treceau prin Windy City, isi vizitau „rudele“, pe Muddy Waters, pe Willie Dixon si pe altii care inca nu murisera – in saracie. Pentru ca majoritatea bluesmenilor, fie negri, fie albi, nu traiesc din muzica. Obligati sa „invarteasca“ vreo afacere, bluesmenii abia daca ating un nivel de trai decent, bucurandu-se copilareste de vreo invitatie pe scenele diverselor cluburi sau festivaluri care le ofera cat de cat vizibilitate. Stiind aceste amanunte, plus altele, Rolling Stones au contribuit din rasputeri la imbunatatirea situatiei artistilor care exprima prin muzica si altceva decat simpla nevoie de distractie, specifica speciei umane. O astfel de contributie este si albumul Blue & Lonseome (2016, Promotone/Polydor).
Inregistrat in doar trei zile in studioul British Groove, proprietatea lui Mark Knopfler, in sesiuni directe, fara imprimari suplimentare, albumul contine 12 piese lansate intre anii 1955 si 1972 de cativa clasici: Little Walter, Howlin’ Wolf, Johnny Taylor, Otis Rush, Magic Sam, Eddie Taylor, Jimmy Reed, Lighnin’ Slim. Sunt cantece nu foarte cunoscute publicului larg, pe care batranii diavoli se straduiesc – si reusesc, poate prea strident – sa le faca sa sune vibrant, autentic, sincer. (La doua participa si Eric Clapton.)
E un album care te face sa-ti amintesti ce n-ai stiut si sa traiesti ce n-ai apucat vreodata.