Desi a fost vazut din prima drept un candidat la Oscarurile 2017, succesul a surprins suficient de multa lume incat cinematografele sa se aglomereze din nou. Inclusiv in Romania a rulat cu sali aproape pline. Mai mult decat premiile, salile pline au aratat ca, dupa 70 de ani, lumea a devenit din nou pregatita de musicaluri.
Am strambat din nas toata viata la musicaluri. Aveam obiectii inclusiv in privinta filmelor animate Disney. Puteam sa cred ca Cenusareasa poate sa vorbeasca cu pasarile, ca exista ceainice cu simt al umorului si ca exista o lume unde nu este deloc ciudat ca o domnisoara inecata cu o bucata de mar sa reinvie dupa cateva zile, dar mi se parea total neverosimil ca cineva sa inceapa sa spuna ce are de zis sub forma de cantec. Cine, in loc sa foloseasca propozitii cu subiect si predicat si eventual alte subordonate, incepe din senin sa tri-lu-lu, ai-lav-iu? Nimeni. Oamenii se fastacesc, spun lucruri fara sa vrea, citesc discursuri de pe foite, repeta in oglinda sa se asigure ca nu se balbaie, dar nu se apuca de cantat in mijlocul unei conversatii.
De cativa ani incoace, am observat ca existau tentative de a readuce muzica si dansul pe ecrane. In 2009 s-a lansat serialul Glee, un serial despre niste elevi din corul liceului, iar cinci ani mai tarziu, la numeroase insistente ale prietenilor, am decis ca pot suporta cateva episoade. Nu am reusit insa mai mult de un sezon. A urmat un episod muzical din Grey’s Anatomy, unde lipsea pretextul, dar a fost un format special, mi-am inchipuit ca erau disperati dupa audienta, asa ca i-am iertat. In 2012, a aparut Pitch Perfect (Tonul perfect), filmul meu paturica, adica cel la care apelam cand aveam nevoie sa ma inveselesc. Se inscrie in ideea unui musical si nu prea – este despre un grup de fete de a capélla, care au „inamici“, care se confrunta cu demotivarea si plafonarea, pentru ca in final sa reuseasca sa castige o competitie nationala. Ceea ce aveau in comun atat Glee, cat si Pitch Perfect – respectiv, Pitch Perfect 2 (2015) – a fost faptul ca melodiile nu erau originale, ci reintepretari ale unor piese mult mai cunoscute.
Trendul musicalurilor s-a schimbat la finalul lui 2015 – inceputul lui 2016, cand a aparut un serial nou, de succes oarecum modest la telespectatori, dar laudat extrem de tare de critici. Se numeste Crazy Ex-Girlfriend si este un serial-parodie-musical-feminism cuceritor. Muzica este originala, deseori parodiind transparent o moda muzicala, versurile mereu sarcastice si amuzante. Crazy-Ex-Grilfriend m-a facut sa o iubesc pe ea (protagonista principala) si, odata cu ea, sa accept ca unor personaje le sade cel mai bine cantand. Serialul tocmai a fost contractat pentru un al treilea sezon. In fine, succesul de la Golden Globes m-a facut sa vad la cinema La La Land. Este mai mult decat un film in care oamenii canta si danseaza. Este o reverenta in fata filmelor muzicale cu Fred Astaire si Ginger Rogers, are toata caldura si linistea acelor roluri fara sa aiba nici un fir de praf. Compozitiile sunt originale, muzica este totodata proaspata si nostalgica. La La Land este un musical care nu mai pretinde ca ar fi altceva si care deschide calea unei reveniri a filmelor muzicale clasice. Cel mai convingator a fost faptul ca La La Land are acea calitate a filmelor de demult: iesi de la cinema iubind mai mult viata sau, deloc exclus, dornic sa incepi sa canti in mijlocul strazii.