Cercetarea in adancime a arhivelor aduce de multe ori surprize si rastoarna idei preconcepute si bine instalate in istorie. M-am convins inca o data citind zilele trecute disertatia unui profesor american de istorie, Kiril Tomoff, de la Universitatea Riverside din California, autor al unui in multe privinte pasionant volum intitulat Virtuozii peste hotare. Muzica sovietica si competitia imperiala in perioada timpurie a Razboiului Rece, 1945-1958 (Kiril Tomoff, Virtuosi Abroad. Soviet Music and Imperial Competition during the Early Cold War, 1945-1958, Ithaca & London: Cornell University Press, 2015).
Kiril Tomoff a avut sansa sa efectueze cercetari ample in arhivele ruse, rezultatul constituindu-l o sinteza de mare interes. Cinci mari capitole se ocupa de soarta unor muzicieni celebri – „Sostakovici si Cortina de Fier“, „Oistrah in turneu, Richter acasa“, „Oistrah si Impresarul: Turneele de concert sovietice si integrarea sistemica“ –, in timp ce alte doua se concentreaza pe eforturile si presiunile propagandei muzicale sovietice in primul deceniu al Razboiului Rece: „Duelul Pianelor: Dinamici imperiale si nationale in concursurile muzicale postbelice“ si „De la Sarbatoarea Muzicii la Concursul Ceaikovski: Moscova ca un centru mondial al culturii muzicale“.
Extrem de instructiv, gratie revelatiilor documentelor consultate de Kiril Tomoff, este capitolul consacrat istoriei Concursului International Ceaikovski, considerat de regula o expresie a unui moment relativ scurt de destindere in relatiile internationale. Or, cercetarile profesorului american demonstreaza existenta unei „preistorii“ a Concursului, care a inceput in 1951, cand seful Comitetulului pentru problemele artistice propunea Comitetului Central stalinist proiectul grandios, extrem de ambitios si costisitor, al unui imens Festival, botezat Sarbatoarea Muzicala de la Moscova.
Obiectivul Festivalului ar fi fost – se scria intr-un document al proiectului – „sa demonstreze incontestabila superioritate a culturii socialiste, inaltul nivel ideologic al artei sovietice, excelenta celor mai buni interpreti sovietici si realizarile compozitorilor sovietici. Desfasurarea Festivalului ar facilita coeziunea si integrarea muzicienilor progresisti din toate tarile, potrivit principiilor artei realiste si democratice, si ar ajuta, de asemenea, muzicienii din democratiile populare, China, RDG, Coreea si Republica Populara Mongola, pe calea dezvoltarii in continuare a creativitatii lor pe drumul realismului socialist“.
Luminoase perspective! Initiatorii preconizau ca „democratiile populare“ enumerate sa fie lasate sa-si aleaga participantii, in timp ce in Occident urmau sa fie trimise invitatii personalizate de la Moscova, alegandu-se doar „muzicienii si interpretii progresisti din tarile capitaliste“.
Proiectul Festivalului avea cinci componente distincte. In fiecare zi urmau sa se desfasoare intre trei si cinci concerte, cu participarea comuna a instrumentistilor sovietici si straini. Bolsoi Teatr urma sa dea sase spectacole de opera sau balet (patru cu lucrari clasice ruse si doua sovietice). Li se adaugau spectacole cu participarea orchestrelor de frunte a URSS (Orchestra Simfonica de Stat), corurile folclorice (Piatnitki) si trupele de cantec si dans (Ansamblul Armatei Rosii si cel de Stat de Dansuri Populare). Pe locul al patrulea figura propunerea organizarii unui Concurs de pian si vioara in onoarea lui Ceaikovski, iar pe ultimul loc, trei sau patru concerte suplimentare cu muzica contemporana, compusa special pentru Festival. Fireste, compozitorii sovietici erau in prim-plan, dar se propunea si popularizarea „compozitorilor slavi“, intre care erau enumerati Chopin, Smetana, Dvorak si Moniuszko.
Proiectul avea, insa, un mare inconvenient: costul, estimat la 20 de milioane de ruble. Dupa multe rapoarte circulate la Comitetul Central, decizia finala, semnata de ideologul Mihail Suslov, sugera organizarea unei manifestari reduse, in mai 1953, marginita la… un Concurs Ceaikovski. (Va urma)