Imaginata initial deja in 1951, ca parte a unui grandios proiect cultural stalinist, ce avea sa fie ingropat in 1952-1953 din cauza dificultatilor financiare si a disparitiei dictatorului de la Kremlin, ideea Concursului „Ceaikovski“ a fost reactualizata in iunie 1956 de ministrul sovietic al Culturii, Nikolai Mihailov. El se adresa Comitetului Central cu un memoriu, amintind ca in concursurile internationale „superioritatea sistemului de invatamant sovietic a fost demonstrata foarte convingator“ si pleda pentru un concurs pe sol sovietic ce „ar juca un rol important in popularizarea muzicii noastre“ si ar „avea indiscutabil o semnificatie politica serioasa“.
Pretul pentru „serioasa semnificatie“ era redus si el semnificativ, de la 20 de milioane de ruble in 1952, la numai 1,25. CC a aprobat ideea, iar la sfarsitul lui august 1956 un Comitet de organizare, prezidat de Dmitri Sostakovici si care ii avea intre membri pe Emil Gilels si David Oistrah, si-a inceput activitatea.
Emil Gilels propunea ca in primul tur sa fie introdusa o piesa polifonica obligatorie, o fuga de Bach, plus una de Tanaiev, Ceaikovski sau Sostakovici. Tot Gilels se opunea includerii in probele obligatorii a unor piese de Scriabin si Rahmaninov, ce ar fi constituit un dezavantaj pentru concurentii straini. Sostakovici il contrazicea cu argumentul de putere: „Aceasta competitie ar trebui sa aiba un caracter propagandistic. Noi facem propaganda muzicii ruse in concurs“.
Un al doilea comitet, creat in 1956 si prezidat de un birocrat de partid, dar care ii avea intre membri pe Sviatoslav Richter, Gilels, Oistrah si Lev Kogan, era insarcinat cu selectionarea participantilor sovietici. In acest context, profesorul Alexandr Goldenweiser ironiza conservatoarele, intre care cel din orasul sau natal, Chisinau, la care nu existau decat „doi pianisti si jumatate“, incapabile sa furnizeze concurenti bine pregatiti.
In septembrie 1956, comitetul de organizare trimitea invitatii de participare catre 87 de conservatoare si academii de muzica din 58 de tari. Documentele sugereaza o adevarata obsesie a organizatorilor de a obtine concurenti straini si membri ai juriului, dintre cei mai valorosi pe plan international. In discutii aprinse, Marguerite Long era descrisa ca prietena a muzicii sovietice, in timp ce pianistul olandez Cor de Groot era apreciat pentru atitudinea favorabila fata de tinerii sovietici la concursurile de la Paris si Bruxelles. Discutii intense au avut loc pe tema unui invitat italian, pe lista figurand Guido Agosti, Arturo Benedetti-Michelangeli si Carlo Zecchi. Toata lumea era de acord ca Zecchi ar fi fost „grozav“, in timp ce Gilels se opunea invitarii lui Michelangeli, „un foarte mare artist“, dar o persoana ciudata, cu care se poate trata cu dificultate, pledand pentru Agosti.
Volumul lui Kiril Tomoff ofera multe alte detalii pasionante pentru istorici si melomani. Rezultatele primei editii sunt bine cunoscute, sovieticii castigand la sectia de vioara sase din cele opt premii puse in joc, cu Valeri Klimov si Viktor Pikaizen pe primele doua locuri. In top au intrat doar doi straini, Stefan Ruha pe locul al treilea si americanul Joyce Flisser pe locul al saptelea. Potrivit lecturii cercetatorului american, victoria lui Van Cliburn la sectia de pian nu ar fi dat nastere la nici o controversa. Documentele consultate, de la Comitetul Central si Ministerul Culturii, ar demonstra, dimpotriva, ca succesul exagerat al violonistilor sovietici ar fi starnit un grad de consternare, in timp ce pozitia lui Van Cliburn ar fi fost judecata drept o dovada a succesului exceptional al Concursului international.
Transcrierile deliberarilor juriului sectiei de pian sunt, intr-o masura, chiar amuzante, prin prisma comportamentului lui Sviatoslav Richter. In etapa a doua, Richter i-a acordat lui Van Cliburn punctajul maxim (pe o scara de 25 de puncte), in timp ce urmatorilor sapte concurenti, sovietici si straini, zero puncte. Toti cei 17 membri ai juriului au votat de la bun inceput unanim victoria americanului, singurele „anomalii“ fiind o propunere a compozitorului britanic Sir Arthur Bliss de impartire a primului premiu cu Liu Shi Kun si a pianistului ungur Lajos Hernadi de a-l imparti cu sovieticul Lev Vlasenko, castigator in 1956 al Concursului „Liszt“ de la Budapesta. In ciuda opozitiei lui Richter, cei doi au impartit premiul al doilea. Propaganda sovietica se grabea, altfel, sa popularizeze faptul ca, „in ultima analiza“, Van Cliburn ar fi ilustrat succesul scolii ruse de pian, dat fiind ca profesoara sa, Rosina Lhévine de la Julliard, era o absolventa a Conservatorului din Moscova, inaintea Revolutiei Ruse, din clasa pedagogului Vasili Safonov.