Dar arta teatrului e, din multe puncte de vedere, o modalitate de „citit“ impreuna, asa ca deruta initiala s-a nuantat, iar imaginea artei scenice ca forma intrupata de lectura colectiva a staruit.
Orice nou proiect teatral incepe cu cititul unei piese. E drept, in prezent mai degraba profesionistii exploreaza textele de teatru, urmarind sa le fie starnita inspiratia, si mai putin spre deloc cititorii obisnuiti. Se adauga elevii si studentii obligati sa studieze, la genul dramatic, operele impuse de curricula scolara.
Piesele de teatru nu mai sunt de multa vreme de citit, sunt, in primul rand, de reprezentat prin transpunere scenica de un grup de artisti. A devenit istorie vremea cand dramaturgii erau figurile centrale ale teatrului, iar creatiile lor scriitoricesti, borna zero a actului creator. Distinctia dintre literatura si teatru nu era foarte ferma, iar noul era mai intai dramaturgie asteptand, ca orice forma literara, sa fie descoperit, placut si apoi transformat in spectacol, literalmente prin „punerea in scena“. Respectarea conventionala a cuvantului scris era girata de cel mai talentat actor al trupei, care se asigura ca ceea ce se petrecea si spunea „pe scandura“ era iesit exact de sub condeiul dramaturgului. Evolutia spectaculoasa a artelor in perioada postbelica a operat transformari fundamentale prin interventia directa a regizorului, accentuand delimitarea apartenentei unei lucrari teatrale la literatura si la artele spectacolului.
Ca toate speciile literare, si textul de teatru are diferentele lui specifice. Oricine a deschis un volum de teatru a remarcat un model aparte, incepand cu lista personajelor si precizari succinte legate de caracterizarea acestora (nume, varsta, infatisare, temperament). Indicatiile de regie ale autorului apar pe tot parcursul piesei, fixand locul ori timpul actiunii, reactiile emotionale ale personajelor. De cand dramaturgul imparte statutul de autor cu regizorul, sugestiile primului sunt optative, cel de-al doilea luandu-si libertatea de a „reciti“ in acord cu propria imaginatie intreaga lucrare.
Unitatea structurala e replica, fiecare scena, tablou si act capatand materialitate prin dialogul eroilor. Inaintea fiecarei replici e specificat numele emitentului, iar, pentru ca actorilor sa le fie mai usor de urmarit, numele celui ce vorbeste, replicile si didascaliile se scriu cu alt caracter (bold, drept, italic).
Piesa nu mai e, ca in alte etape istorice, depozitar al teatrului, principala lui modalitate de arhivare
In teatru, cuvantul e scris pentru a fi reprezentat de o distributie in fata unui public si mai putin pentru a fi parcurs in spatiul acela intim, al cititorilor pasionati. Spre deosebire de celelalte genuri, el are un destinatar dublu: artistul de teatru si spectatorul.
Practic, artistii le „citesc“ spectatorilor piesa, o fac expresiv, convingator, prin intermediul iluziei scenice. Dramaturgul e cel dintai interpret al propriului text, pe care il scrie vizualizand situatiile scenice, conducand actiunea si determinand finalul. Adesea, lecturand dramatizat acest continut literar, pentru a se asigura de performativitatea lui. Limbajul teatral e particular, trebuie sa contina in sine actiunea pe care eroii o elibereaza jucand sub privirile spectatorilor.
Textul dramatic are referentialitate multipla, prezenta lui e vie. Imaginat si pus in pagina spre a fi interpretat in scena, cuvantul teatral ingemaneaza o dubla componenta – scrisa si de oralitate –, de exprimare directa intr-un spatiu delimitat, in fata unei sali.
Replica trebuie sa fie formulata astfel incat sa contina teatralitate. Sa fie predispusa la rostire, convingatoare prin interpretare, desprinzand-o din pagina scrisa si dandu-i tridimensionalitate.
In prezent, textul de spectacol are adesea doar vagi legaturi cu piesa de la care porneste. Piesa nu mai e, ca in alte etape istorice, depozitar al teatrului, principala lui modalitate de arhivare. Imaginile, suportul video i-au luat locul, DVD-ul „rescrie“ vizual si auditiv ceea ce se vede la rampa. In istoria apropiata a teatrului, e mai captivanta geneza unei productii, making-off-ul, decat piesa propriu-zisa, componenta lui literara.
In formulele de creatie colectiva, textul nu preexista, se naste concomitent cu elaborarea spectacolului si include contributiile intregii echipe. Dramaturgul in sens clasic, de scriitor de teatru, e pulverizat in interiorul trupei, componentii oferindu-si expertiza si creativitatea. Dramaturgul n-a fost exclus definitiv, doar i s-au ajustat atributiile, participand la documentare, venind cu expertiza filologic-dramaturgica, in sistem extins de democratie creativa.
Spectacolul-lectura e o varianta explicita de „citit impreuna“. Proba de lansare a unui nou autor, a unui nou tip de scriitura ori traducere, a unei noi creatii dramatice, lectura publica testeaza si dezvolta gustul teatral, obisnuind auditoriul cu un material teatral inedit.
Cuvantul citit cu voce tare, universul sonor si experienta acustica au puterea de-a declansa resorturile fictiunii. Nasc peisaje in mintile publicului, in care se afla picurat cate putin din travaliul creator al tuturor implicatilor in arta colectiva care e teatrul.