A inceput sa activeze in 1987. Genul ales de performance, tipic „Big Apple“, mixeaza gaguri clovnesti cu proiectii video intr-o parodie mimica si muzicala, al carei ritm nu-si pierde tempoul pe masura ce spectacolul avanseaza. Asta, multumita si faptului ca spectatorii sunt atrasi in joc, dar si inlantuirii de efecte scenice, aparent ilogice si lipsite de importanta. E greu de transpus in cuvinte ce se petrece in decursul unei ore, cat tine regulat un „concert“. Dar nu e greu de inteles, fiindca elementele aduse in show sunt extrase din realitatea imediata, prezenta oriunde pe glob cam de vreo trei sau patru decenii incoace.
Blue Man defineste (sau rezulta din) tinuta de scena. Tustrei performerii sunt echipati in costume negre, tipice personajelor malefice din filmele de categorie B, C si etc. Poarta capetele complet acoperite de cagule din cauciuc de culoare albastra. Trimiterea, chiar daca involuntara, este la celebrul Fantomas, individul omniprezent si omnipotent care in fiecare serie scapa din mana febrila a politistului jucat de Louis de Funes. Referinta nu-i gratuita, desi americanii intruchipeaza altfel de personaje: un fel de humanoizi cu gesturi de robot, inocenti, curiosi, precauti, haiosi, miscandu-se rapid sau lent, in functie de sarcina care le revine. Activitatile inscenate se pot insuma oricarui spectacol teatral, de circ sau de pantomima. Muzica, insa, e fara termen de comparatie, cu toate ca suna a rock, pop, funk, rap, latino ori alt gen potrivit cu ideile exprimate. In miezul actului artistic realizat de Blue Man Group gasim temele stresante ale timpului actual. Ele par frivole, insirate una cate una, ca decoratiuni parodice intr-un spot de reclama la produse fals indispensabile. Analizate fara prejudecata, se pot rezuma intr-o formula bine cunoscuta: urmeaza-ti calea ta spre fericire. Dar altfel spus, cu sintagma pusa in circulatie chiar de grup, ele sunt poluare informationala.
In trei decenii de activitate, Blue Man Group a editat doar trei albume de studio: Audio (1999, Virgin); The Complex (2003, Lava/ Atlantic) si Three (2016, Rhino). Elementul principal in economia sonoritatilor combinate pe fiecare album este percutia. Si nu orice fel de percutie, la instrumente mai mult sau mai putin traditionale, prezente si in arsenalul altor trupe de avangarda. Ustensila proprie grupului este construita ca un agregat monstruos din tevi de plastic, din cele folosite la instalatiile sanitare ale cladirilor gigantice. Asezata in mijlocul scenei si aproape in ochii spectatorilor, dracovenia cu nenumarate capete si tot atatea puncte de lovire raspunde la atingeri gingase cu bete infasurate in vata si rezista la agresiuni cumplite cu baroase din pasla ce scot mugete profunde. In desfasurarea ostilitatilor, masinaria e studiata de cei trei cu atentia copiilor naivi si scotocita cu camera video portabila. Evident, apartul unicat nu e singurul generator al tornadei sonore. Orice produce zgomot e folosit cu maiestrie.
Proba de perfectionism tehnic si viziune globalista, fiecare album beneficiaza de aportul unor muzicieni cu statut profesional bine definit. Compozitiile, programatic eclectice, nu apartin exclusiv membrilor grupului, ci poarta semnaturi diverse. Sunt si preluari de hituri celebre, cum ar fi White Rabbit (Jefferson Airplane) sau I Feel Love (Donna Summer). Primele doua titluri au fost editate si pe DVD-Audio, 5.1, 24/96, un format ce pare sa fi pierdut cursa catre playerele amatorilor. Impatimit de surround, am fost uluit de acuratetea dispunerii spatiale si de relieful fiecarui instrument. Putine discuri au dinamica, presiunea si consistenta celor gandite de „capetele oamenilor albastri“.
Recenta aparitie nu face discordanta de rest, insa e, parca, mai domolita. Varsta?