Strazile orasului, carpacite cu fonduri europene, pline de potai fara stapan erau curate si indemnau la drum lung. Amanandu-l pentru alta zi, m-am oprit la poarta unui prieten pe care nu-l mai vizitasem dinainte de Craciun. M-a primit cu entuziasm. Ii povestisem prin toamna despre minunile tehnico-muzicale aflate de la prietenii virtuali din grupul „Vintage audio Romania“ (salutari tuturor din partea noastra!). Incitat, amicul procedase la verificarea completa, cu gresarea motoarelor si-a mecanismelor intepenite, insa rezistente, ale batranului „ostas sovietic“ – magnetofonul Rostov. Acum se rasfata ca si cum sunetele de pe banda i-ar fi uns inima, nu urechile. Cu cine putea sa impartaseasca mai generos bucuria decat cu mine, autor moral sau numai provocator de afectiuni… inimoase?
Si pentru ca el nu aruncase, ca mine, cutiile ORWO, cu role de plastic gri si panglici de culoare cafenie, mi-a cerut sa exprim o preferinta. N-aveam. Asa ca, scormonind in randul de jos al raftului, a scos una pe cantul careia scrisese, cu carioca albastra si rosie: Judas Priest – Turbo/ Ram It Dawn. Privirea intoarsa peste umar, insotitoare a gestului desfacerii celor doua cartoane imbucate, semnifica o intrebare si-un repros: „Vezi, ma?“. Adica, imi aminteam? Cum sa uit ca executasem, pentru patru beri, in vara fierbinte a lui 1990, operatiunea numita azi piraterie, avand la dispozitie magnetofonul propriu si pe-al cumnatului (ambele Tesla CM 130, pentru cunoscatori)? Benzile de pe care copiasem (continand inca doua albume, pe langa cele numite) fusesera inregistrate cu vreo doi-trei ani inainte de un alt amic, stabilit ulterior in Canada, furnizor de „matrite“, cum li se zicea suporturilor „trase la prima mana“, desi erau culese empiric de pe viniluri iugoslave, rareori noi. Nostalgia s-a instalat in mine mai iute decat a durat prepararea unui ness. De alcool n-a fost nevoie, intamplandu-se sa consumam amandoi antibiotice, nu conteaza contra caror infectii.
Turboaparea in aprilie 1986. A avut de-atunci mai mult de zece editii atestate, fara sa le socotim pe cele neoficiale sau… asiatice. Nu figureaza printre cele mai bune albume semnate de „the gods of heavy-metal“, cum li se spune englezilor. Abundenta de hair-metalisti din penultima decada a secolului rapus, toti stralucitori, proaspeti si plini de energia impertinenta a tineretii, facea sa treaca nebagat in seama de cumparatori efortul deja „batranilor“ purtatori de haine de piele, centuri tintate, lantisoare & gablonzuri. S-a dovedit ulterior ca tot valul acela de pletosi care se miscau bine in videoclipuri este lipsit de stamina, cum spunea Keith Richards despre punkeri. Judas Priest umple si azi arenele, in vreme ce trupele de care n-aveau loc in varful topurilor de specialitate acum trei decenii sunt amintiri. Glenn Tipton, K.K. Downing si Rob Halford optasera pentru tinerea pasului cu vremea (chitari sintetizate!), in loc sa plictiseasca prin variatiuni pe aceeasi tema. Iar urmatoarele albume au demonstrat ca alegerea e corecta si poate fi sustinuta concertistic: Ram It Down (1988) si Painkiller (1990).
Fara sa cad sub povara amintirilor, am achizitionat online editia recenta, jubileul a 30 de ani. Contine albumul Turbo, remasterizat, si doua CD-uri cu materiale din concertul tinut la 22 mai 1986, in Kansas City. Nu sunt piese pe care sa nu le fi stiut, nici performante uluitoare de pe scena. Reascultandu-le intr-o zi insorita, dar vantoasa, mi-au defilat pe ecranul memoriei scene din viata, gratinate de pacostea uitarii. Totusi, cand playerul s-a oprit, senzatia predominanta n-a fost una blegoasa. Dimpotriva, m-am trezit vioi din reverie si-am purces a scrie ce tocmai ati citit.