Prestigiul/ The Prestige de Christopher Nolan confirma, daca mai era cineva derutat, ideea ca uneori lucrurile vin in dublu exemplar. Dincolo de metafizica, la Hollywood asta inseamna ca cineva dintr-un studio afla la bufet ca la alt studio se face un superfilm. Bine, zic si io, dar existenta spionilor e foarte plauzibila. S-a facut Infamous imediat dupa Capote? Asta e parca un lucru despre care am mai scris. Filmele lui Clint Eastwood Flags of Our Fathers si Letters from Iwo Jima, care trateaza amindoua acelasi moment din al doilea razboi mondial, intra si ele cu un picior aici, chiar daca Eastwood le-a facut unul dupa celalalt, mai exact primul l-a dus spre al doilea (care am inteles ca e si cel mai bun). Chestia faina e ca anul asta, la Oscaruri, sint nominalizate la aceeasi categorie – cea mai buna imagine – doua filme semnate de regizori diferiti, dar care au subiecte asemanatoare. E vorba despre Prestigiul/ The Prestige de Christopher Nolan si The Illusionist de Neil Burger. Filmul necunoscutului Burger (despre care nu stiu deocamdata daca si cind vine si la noi) mi s-a parut mai digerabil, mai coerent si mai bine filmat (desi spre calofilie) decit cel al lui Norton.
Oase fragile e realizat de un spaniol, Jaume Balaguero, cu bani spanioli si americani. E un thriller ce bate spre horror, oferind imaginea, agrementata cu tot harnasamentul sonor de rigoare, a unui spital de copii bintuit de un spirit care nu vrea sa fie evacuata cladirea. Subiectul nu plesneste de originalitate, nici Balaguero de rafinament, exploatind santajist imaginea copiilor pe post de victime inocente. Filmul e insa corect si profesionist. Regizorul are inspiratia de a-si alege bine actrita. Calista Flockhart are amestecul de vulnerabilitate, nebunie si curaj necesar asistentei care sparge vraja.
Boxind cu umbra are calitatile si defectele unui film de debut
Reteaua miraculoasa/ Charlotte’s Web e un film foarte dragut dupa cartea la fel de draguta a lui E.B. White, care pune animalele in fata oamenilor pentru a gasi apoi o cale de comunicare. Vedetele (Robert Redford, Steve Buscemi, Kathy Bates, Oprah Winfrey) stau in spatele vocii lor si a animalelor prelucrate pe computer, doar Dakota Fanning fiind pe fata, in rolul fetitei Fern, miez al povestii. Evident, filmul iti intra sub piele mai ales datorita animalelor (efectele speciale sint perfecte), insa si dialogurile au umor. Paianjenul Charlotte (a carui voce sexy e data de Julia Roberts, pentru a-i calma pe arahnofobi) da titlul cartii si filmului pentru ca leaga animalele si oamenii intre ei, intr-o retea new age care mai nou e prizata de toata lumea. In fond, sintem toti o apa si-un pamint – cu totii murim, fie ca sintem paianjeni, purcei (si ajungem pe masa de Craciun) sau oameni.
Boxind cu umbra/ Shadowboxer, de Lee Daniels, are calitatile si defectele unui film de debut. Scenariul dezvolta o poveste mai putin obisnuita, ai carei eroi sint ucigasi platiti. Film despre relatia bizara, dar umana dintre o femeie-asasin cu cancer terminal (Helen Mirren) si baiatul ei adoptiv devenit amant (Cuba Gooding Jr.), Boxind cu umbra e interesant pe palierul psihologic si pe cel al constructiei personajelor care, confruntate cu moartea, isi predau stafete ciudate. Helen Mirren e ok – desi mi-e oarecum teama ca va intelectualiza fiecare rol si ca va juca cu soclul celebritatii ei in picioare (desi filmul e anterior lui The Queen) –, iar Cuba Gooding Jr. e parca mai bun, cu toate ca are extrem de putine replici. Pe de alta parte, filmul sufera dintr-o incompleta dezvoltare a scenariului, care face de pilda ca, dupa ce salveaza copilul femeii pe care trebuiau s-o omoare, cei doi sa nu-si puna problema daca mai e moral sa-si continue meseria. De asemenea, din punct de vedere estetic, filmul are citeva secvente de tot kitsch-ul, cum e partida de sex dintre Cuba Gooding Jr. nud si Helen Mirren intr-o rochie rosie ca focul, partida la sfirsitul careia barbatul isi omoara iubita si sapa groapa gol, pe ploaie. Ce film ar fi facut Michael Mann din aceasta poveste!