Repetitiile au inceput cu greu, din pricina acestei nostalgii.
Sindicatul oamenilor scenei s-a rupt numaidecit in doua: actorii au cerut ca directiunea sa-i aprovizioneze, la spectacol, cu vin adevarat, iar nu postis; masinistii, din invidie, au fost contra.
Altminteri, continuau sa joace impreuna, actori si masinisti, septic (in antract, ba chiar in intervalul dintre doua replici distantate ale unui acelasi rol anemic). Astfel ca marele conflict s-a stins aproape de la sine, – solicitarea imperioasa, apoi, a unui spor de risc ("lucram cu cioburi, cioburile taie!") facindu-i, deocamdata, solidari...
In ce consta, pe scurt, actiunea piesei? Intr-o betie generala, prilejuita de casatoria nepoatei unui chestor de politie cu fiul presedintelui en titre al Asociatiei Popicarilor din urbe. Nepoata (de frate sau de verisoara?) a chestorului e orfana si a fost petita, anterior, de un coleg al ei, baiat capabil, dar, din pacate, mai orfan decit mireasa, prezent, si dumnealui, la nunta. Acesta sufera cumplit si se imbata de la primul slug.
— Dom profesor, intrerupse Nora lectura cronicii poetului amic al lui Vasile Elisav, ne-ati cam facut capul calendar.
— Nora draga, replica Vasile, sintem abia la inceputul acestui an, 2002, si calendarul e indispensabil.
— Nu stiam de cit humor dispuneti! Dar, daca vreti, sa continuam lectura, dati-mi mie foaia galbejita, ca, altminteri, ne cuprinde somnul, pe amindoua, dom profesor.
Vasile ii intinse taietura (alias la coupure, cum zicea el), iar Nora se-apuca sa prociteasca:
Zaiafetul, cu exceptia respectiva, decurge dupa schema stabilita: chiuituri, manele, transpiratie; incit, de-a lungul primelor tablouri, situatia este sub control.
Spartul paharelor incepe accidental (in aparenta): un chelner de la restaurantul al carui boss e socrul mic, rastoarna tava cu pahare. Atit le trebuie convivilor bauti, reactia carora (avuta in vedere, in rest, de catre chestorul expert in organizarea de flagranturi) este sa faca, unul dupa altul, tandari recipientele nuptiale.
Cioburile, evident, aduc noroc, cu atit mai mult cu cit urciorul nu merge, pare-se, de doua ori la apa. E o aluzie stravezie, dar subtila, la tondo-ul pictorului Greuze, intitulat La Cruche casse (fie si daca onorabilii nuntasi il ignora cu desavirsire pe preferatul lui Denis Diderot, – nu insa, pare-se, si datina strabuna).
In vreme ce paharele se sparg si pretendentul fara sansa la mina fetei se descalta si dantuie, ca in Ciuleandra sau Zorba Grecul, paroxistic, pe, tot mai gros, covorul de debriuri, – fericitul cuplu se retrage, inainte de voiajul thailandez, in alcovul de un alb ireprosabil.
Ramas, dupa teribilul dezastru vitros din scena precedenta, cu o singura cupa larga, intr-o mina si cu,-n cealalta, sticla de sampanie, mirele ii propune miresei insetate sa bea dintr-un acelasi pahar tot restul vietii.
De o logica prozaica, dar justa, replica finala a Adrielei (asta e numele protagonistei) se regaseste ca atare in titlul cvasi-programatic al dramei: Daca bem… s.c.l.
(Continuarea in numarul urmator)