Asta proiect de suflet: Scorsese l-a dezvoltat timp de 25 de ani, plecand de la romanul omonim al lui Sh?saku End?, publicat in 1966 si adaptat de Masahiro Shinoda in 1971. L-a citit dupa ce a facut The Last Temptation of Christ si si-a propus sa-l adapteze, dar, la fel ca personajele, a trecut prin diverse probe care i-au testat hotararea. Dupa ce vezi cele doua ore si 40 de minute ale filmului, intelegi de ce Silence nu era un film de Oscar (a fost nominalizat doar pentru imaginea evocativa a lui Rodrigo Prieto) si de ce a intrat, in schimb, in topurile celor mai importanti critici americani, inclusiv pe lista celor mai bune filme din 2016, alcatuita de American Film Institute. Intelegi si de ce trebuia ca Scorsese sa filmeze cat mai tarziu povestea celor doi preoti iezuiti care calatoresc prin Japonia secolului al XVII-lea in cautarea mentorului lor care ar fi „defectat“, apostazia lui fiind urmata de casatoria cu o japoneza. Comparat de publicatia „Variety“ cu un fel de Apocalypse Now in care Walter E. Kurtz (Marlon Brando) e inlocuit cu parintele Ferreira (Liam Neeson), Silence e un proiect nu de maturitate, cat de senectute, mai putin legat de ambitii cinematografice, cat de cautarile metafizice ale omului Scorsese, care, dupa propriile declaratii, a ajuns la varsta cand transcedentalul devine mai important ca fericirea imediata („Ii iubesc pe ai mei, dar cred ca exista ceva mai important decat asta“, spunea intr-un interviu).
Eu ma cam tem de expresia „proiect de suflet“. De multe ori implicarea emotionala il face pe cineast sa nu mai gandeasca limpede, mai ales ca „proiect de suflet“ e de multe ori sinonim cu „o data-n viata fac ce ma taie capul, chiar dac-o sa-mi placa numai mie“. Filmul lui Scorsese e lung, brutal pe alocuri, adesea plicticos si intentionat gandit (probabil) incat sa nu fie o experienta facila.
La experienta si la clasa lui, Scorsese regizeaza oricum din poignet. Castingul e foarte bun – in frunte cu Andrew Garfield si Adam Driver – si nu pare ca japonezii ar fi fost alesi sa semene cu niste caricaturi, asa cum am citit undeva. Punandu-i sa vorbeasca si in limba lor, Scorsese a vrut sa dea cat mai multa autenticitate filmului si sa il faca sa semene cat mai mult posibil cu un clasic nipon. Tacerea la care se refera titlul este tacerea lui Dumnezeu, pe care personajul principal, preotul Sebastião Rodrigues (Andrew Garfield), il invoca atunci cand, ajungand in Japonia pentru a-si gasi mentorul, descopera misionariatul, dar e arestat de samuraii care ii cer apostazia, santajandu-l cu torturarea altor crestini. Paradoxul pe care Tacerea il propune si pe care il contextualizeaza intr-o tesatura atat de ampla tine de faptul ca insusi Dumnezeu ii vorbeste pana la urma lui Rodrigues, permitandu-i sa-L renege – fireste, nu din convingere. Tacerea e genul de film care nu aduce raspunsuri, dar care il stimuleaza pe spectator sa dea dintr-o intrebare in alta intrebare, in functie de nivelul de spiritualitate al fiecaruia.
Tacerea/ Silence, de Martin Scorsese. Cu: Andrew Garfield, Adam Driver, Liam Neeson, Tadanobu Asanp, Ciarán Hinds