Mai intii, o scurta nota despre participarea Romaniei la eveniment. Punctul pozitiv: standul tarii noastre, la doar citiva metri de scena din fata Portii Brandenburg. Un stand cu o pozitie foarte buna deci, cu accent pe Sibiu – capitala culturala, cu o multime de vizitatori, cu citeva pliante bine realizate. Punctul negativ: acelasi stand. Coplesit de oua pascale, care pareau ca vor sa spuna totul despre „specificul national”, desi nu erau cu nimic mai specifice decit aceleasi oua colorate care umplu supermarketurile germane si a caror „productie” nemteasca e indubitabila. Apoi, spatiul ocupat: daca, de exemplu, Slovenia, cu care se invecina standul romanesc, ocupa o suprafata dubla si oferea vizitatorilor o harta mare, detaliata, a tarii, cu principalele puncte de interes turistic, noi ne-am multumit, ca de obicei, cu un cort sufocant, in care vizitatorii aproape ca nu puteau intra.
In ce priveste participarea artistica la concertul maraton desfasurat in fata Portii Brandenburg, desi romanii prezenti printre spectatori gaseau ca muzica formatiei Mahala Rai Banda nu era chiar reprezentativa pentru tara noastra, trebuie remarcat macar faptul ca ne-am aflat printre invitati, alaturi de muzicieni din alte opt state europene: Germania, Polonia, Spania, Cehia, Marea Britanie, Danemarca, Italia si Franta. Cum n-am prins spectacolul trupei romanesti, desfasurat in jurul prinzului, nu pot spune decit ca, avind in vedere faptul ca artistii romani s-au aflat intr-o companie selecta, prezenta lor e de salutat.
O mindrie care s-a cam lipit si de noi
In fine, spectacolul de seara. Miniconcertul lui Joe Cocker, cel mai asteptat, fireste, focurile de artificii, jocurile de lumini proiectate pe Poarta Brandenburg, in care numele Romaniei a aparut de mai multe ori, ceea ce a provocat, in spatele meu, o exclamatie amuzanta a unui ardelean aflat printre spectatorii care umpleau piata – „Ioi, nu credeam s-o traiesc si pe asta!” –, totul pe un fond de sarbatoare molipsitoare, cu cirnati si bere, cu dansuri si aplauze, in care uitai de sabloane, de clisee, si iti venea sa vorbesti despre mindria de a fi european, alaturi de toti ceilalti. O mindrie care, de la 1 ianuarie, s-a cam lipit si de noi, dar pe care o constientizam mai ales cind sintem departe de tara.
Fara a avea legatura directa cu Europafest 2007, vreau sa mai remarc ceea ce mi-au spus mai multi romani traitori in Germania: dupa 1 ianuarie, televiziunile nemtesti par sa fi uitat brusc de reportajele cu copii ai strazii si ciini comunitari, prezentind tot mai des fata cealalta a Romaniei, una care ii surprinde pe strainii ce n-au ajuns inca in tara noastra. Astfel, germanii incep sa auda despre Delta Dunarii, incep sa vada ca orasele romanesti nu au doar blocuri cenusii, total neprietenoase. Remarca asta vine sa sublinieze un alt aspect al Europafest 2007, de la Berlin, pe scena careia numele Romaniei s-a pomenit foarte des. Si mai ales vine sa sublinieze un lucru care teoretic se stie, dar pe care il surprinzi mult mai bine cind il simti in atmosfera de la fata locului: ca, dupa momentul 1990, ratat complet in principal din cauza florilor sadite in Piata Universitatii de prietenii lui Ion Iliescu, momentul 2007 reprezinta a doua, poate cea mai importanta, sansa care i se acorda Romaniei de a se arata cu adevarat europeana.
Ceea ce, firesc, macar pentru final, ma atrage cu gindul la politica noastra: de cind am revenit acasa, am senzatia ca politicienii nostri pregatesc, cu o inconstienta asemanatoare cu cea din 1990, un alt tip de mineriada. Una care se manifesta prin pozitionarea spate in spate a premierului si a presedintelui, ambii cu pistoalele in mina, gata sa se impuste intre ei. Fara a fi insa nici unul, nici celalalt tragatori de elita, pericolul ca gloantele politice sa nimereasca, la gramada, in noi, spectatori mai mult sau mai putin vinovati, e foarte mare. Mai ales ca zgomotul pe care il fac e imposibil sa nu se auda prin capitalele europene. Si atunci chiar ca nu mai conteaza cine are „fata de european” si cine nu.