Adevarat este si ca Slava Rostropovici s-a complacut, odata cu succesul de la maturitate, la curtile unor despoti mai mici sau mai mari, s-a simtit, cum o povesteste singur, mai aproape de Boris Eltin decit de Mihail Gorbaciov si s-a aflat alaturi de cel dintii cu ocazia unui faimos puci ce avea sa transforme Rusia. Acum, la 80 de ani, s-a aflat la curtea presedintelui Vladimir Putin, care a avut flerul de a utiliza, dupa expresia unui ziarist moscovit, „icoana vie a muzicii”, decorindu-l cu cea mai inalta distinctie a Rusiei, pentru merite exceptionale aduse patriei, clasa I.
O receptie la Kremlin, cu participarea a circa 500 de personalitati si in absenta ziaristilor, a incununat sarbatorirea violoncelistului, salutat de presedinte cu o declaratie de presa pe un ton umanist: „Ati fost cunoscut in lumea intreaga nu numai ca un violoncelist stralucit si eminent dirijor, dar si ca un aparator nesovaitor al drepturilor omului si un luptator fara compromisuri pentru idealurile democratice”. Din partea unui fost angajat al KGB-ului, nu poti sa nu vezi cu un grad de ironie aceasta declaratie.
Istoria va consemna aceasta incadrare in rama, la figurat si la propriu, a lui Rostropovici care, altfel, s-a aparat intotdeauna de actele de vitejie ce i-au fost puse in spate. Student al lui Sostakovici si Prokofiev, spunea el recent, in 1948 s-a abtinut sa ia cuvintul impotriva lor (daca i-o fi cerut cineva, fiindca detaliul nu e clar) atunci cind Jdanov i-a condamnat public pentru cosmopolitism si alte pacate. Rostropovici isi aminteste doar ca i-au fost anulate citeva concerte cu operele lor, dar si ca, personal, a fost printre primii solisti carora li s-a permis sa concerteze in strainatate, din 1949.
La invazia trupelor sovietice in Cehoslovacia din anul 1968 a cintat in mod expres Concertul de Dvorak, dar, iarasi un act de oarecare ambiguitate, in masura in care isi amintea de zilele luminoase petrecute la Praga, spre mijlocul anilor ’50, mai precis de lectiile si concertul cu dirijorul Vaclav Talich si de idila sa cu soprana Galina Visnevkaia, ce avea sa-i devina sotie.
Nici episodul din anii ’70 ce a dus la stabilirea sa in Occident nu il vedea ca pe unul de intransigent aparator al drepturilor omului. „Lumea face o mare eroare crezind ca sint interesat de politica. Sint interesat de oameni. La inceput, cind Soljenitin a fost la ananghie, eram un foarte bun «cetatean sovietic»” – ii povestea el lui Julian Lloyd Webber, intr-un interviu publicat de cotidianul britanic „Daily Telegraph”. „Dar cind am vazut suferinta lui si ca era tratat ca un ciine, ca se temea pentru viata lui, i-am oferit refugiu. Si atunci au inceput necazurile mele.”
Rostropovici s-a nascut intr-o familie muzicala, in 1927, la Baku, in capitala Azerbaidjanului, si a inceput studiile de violoncel la patru ani, cu tatal sau, elev al lui Pablo Casals. Debutul si l-a facut in 1942, iar studiile, la Conservatorul din Moscova, intre altii, cu Prokofiev si Sostakovici, din 1943 pina in 1948. In 1970 i-a luat apararea scriitorului Alexandr Soljenitin intr-o scrisoare trimisa la patru cotidiene sovietice. Patru ani mai tirziu i se oferea viza de plecare, in urma unei interventii a lui Edward Kennedy, iar in 1978 i se lua, ca pedeapsa finala, cetatenia sovietica.
Din Anii rusi (1950-1974), titlu si al unui set de 12 discuri publicat de EMI Classics la aniversarea a 70 de ani, dateaza si cele mai frumoase inregistrari ale violoncelistului, cu numeroase lucrari ce i-au fost dedicate de Benjamin Britten, Boris Chaikovsky, Kabalevsky, Haciaturian, Miaskovsky, Piazzola, Prokofiev, Schnittke, Sostakovici, Ustvolskaya, Vainberg si multi altii. Dedicat pedagog, cu Rostropovici au luat lectii sau au devenit chiar elevii lui Jacqueline du Pre, Misa Maisky, Natalia Gutman, David Geringas, David Finckel, celistul cvartetului Emerson, Ha-Na Chang, Steven Isserlis etc.
Am recitit amintirile lui Sviatoslav Richter, inainte de a scrie aceste rinduri, cel care in anii ’50-’60 i-a fost un bun prieten si partener in muzica: „Ne-am separat apoi, din tot felul de motive. Tragea intotdeauna plapuma pe el si avea un soi de ambitie ce nu avea nimic de a face cu muzica, el, un muzician atit de profund”. Sugestiva este, mai ales, descrierea inregistrarii Triplului concert de vioara, violoncel si pian de Beethoven, „o inregistrare scu Herbert von Karajant detestabila, pe care o dezavuez complet”. Cine vrea sa stie mai multe sa citeasca Richter, Scrieri, conversatii, volumul splendid publicat de muzicologul si cineastul Bruno Monsaingeon…
Legenda: Richter, Rostropovici, Karajan si Oistrach la inregistrarea Triplului concert de Beethoven: „Si ce fotografie gretoasa in care el sKarajant face frumos, iar noi suridem ca niste imbecili!” (Cf. S. Richter, Scrieri, Conversatii, Actes Sud, Paris, 1998)