Rezumata parca pentru a se lamuri pe el insusi, istoria viorii pierde orice ariditate didactica, pentru a impune in citeva pagini esentialul. De exemplu, citind un autor de epoca, pe G.B. Doni, care in 1640 rezuma intr-o fraza calitatile instrumentului: „In mina unui instrumentist talentat, vioara reprezinta dulceata lautei, suavitatea violei, majestatea harpei, forta trompetei, vivacitatea flautului, calitatea patetica a cornetului…”. Steinhardt poarta pina astazi in cutia viorii o colectie de fotografii, incepind cu aceea a lui Paganini, capatata de la un alt mare violonist,
Alexander Schneider, cu inscriptia „Daca vrei sa fii viitorul Paganini, de ce citesti ce scrie aici? Du-te si exerseaza!”. Indemn similar imaginat si de la o alta fotografie, cea a lui Heifetz: „Eu, Jascha Heifetz, cu cea mai buna pregatire posibila, un talent muzical iesit din comun si degete de violonist magnifice, consider totusi ca este de datoria mea sa practic obsesiv in fiecare zi. Iar tu?”. Celor doi li se adauga Joseph Szigeti, unul dintre violonistii care l-au pregatit pe Steinhardt, la indemnul dirijorului George Szell. Iar Steinhardt comenteaza: „Daca Paganini a fost vrajitorul, iar Heifetz stilistul fermecator, atunci Sizigeti a fost poetul… Intr-o lume a viorii locuita de tot felul de virtuozi auto-facuti, el a stat cumva deoparte, un om al carui creier, inima si suflet s-au impletit, ca si cum s-ar fi tras in linie directa de la compozitor”.
Cu trecerea timpului, galeria de fotografii din cutia viorii avea sa se completeze cu alte mari figuri: David Oistrach, alaturi de Sostakovici si Sviatoslav Richter, Joseph Joachim impreuna cu cvartetul sau, Fritz Kreisler si Pablo Casals, o fotografie in fruntea orchestrei sale, cu Sacha Schneider concertmaestru si cu tinarul Steinhardt insusi la Marlboro. Paginile care urmeaza sint scrise asemenea unor variatiuni pe o tema, violonistul, vioara si vietile lor intrepatrunse. A le povesti nu-si are sensul. Exista un grad de intimitate si familiaritate cu Steinhardt si visele sale, ce creste pe masura ce ii citesti cartea. Deci cititi-o!
Arnold Steinhardt a fost elevul lui Peter Meremblum, la rindul sau discipol al marelui pedagog Leopold Auer. A luat apoi lectii cu Toscha Seidel, reputat a fi fost elevul preferat al lui Auer, si s-a bucurat de scolarizare la celebrul Curtis Institute of Music din Philadelphia, al carui director era Efrem Zimbalist, un alt discipol al lui Auer. Acolo avea sa fie elevul lui Ivan Galamian, alt celebru pedagog, intre ai carui elevi stralucea Michael Rabin.
Intre timp i-a ascultat direct pe marii violonisti ai vremii, deveniti, fiecare in felul lui, un model de interpretare. Una dintre intrebarile ce il framinta pe Steinhardt merita poate amintita aici: „M-am minunat adesea de unde vine calitatea tinguitoare, aproape plingatoare a svioriit lui Yehudi Menuhin, pina cind l-am auzit pe profesorul sau, violonistul roman George Enescu. Cele doua inregistrari ale lor cu Sonata pentru vioara in re minor de Schumann reveleaza influenta batrinului maestru asupra tinarului Menuhin”. La fel, observa Steinhardt, sunetul slab si fermecator al lui Joseph Szigeti, un sunet „unic in lume, mi s-a parut mie”, ar fi instantaneu recognoscibil in rarele inregistrari ale profesorului sau ungur, Jeno Hubay.
Capitolul poate cel mai plin de miez si mai original al amintirilor lui Arnold Steinhardt este cel dedicat efortului de a intelege, pentru a o interpreta, Chaconna de Bach. Un alt capitol ce trebuie citit, ce nu-si are sensul de a fi rezumat; doar amintita incheierea lui, un citat din Lao-tzu: Realitatea unei cladiri/ Nu consista in acoperis si pereti/ Ci in spatiul in care se traieste!
* Arnold Steinhardt, Violin Dreams, Houghton Mifflin Company, Boston, New York, 2006. 255 p. + CD (Bach, Violin Partita No. 2 in re min.).