N-am cronometrat, dar cica din momentul in care psihologul Gramm afla acest lucru si pina la finalul filmului curg exact 88 de minute. Foarte frumos! Adevarul e ca filmul lui Jon Avnet merita vazut pentru Al Pacino si, atit timp cit Pacino e pe ecran de la prima pina la ultima secventa, si noi vom sta linga el.
Altfel, nimic nou in acest thriller in care un psiholog e confruntat cu o serie de crime efectuate in acelasi mod cu cele ale psihopatului aruncat de el in puscarie. Scenariul pleaca in mai multe directii, nehotarit, pentru ca la final sa se opreasca la un vinovat spre care nu trimiteau prea multe piste. Pacat ca scenaristul n-a dorit sa urmeze ideea unui complot (feminin sau nu, psihologul fiind un mare womanizer) care ar fi avut ca scop stergerea credibilitatii lui Gramm. Dar acesta e avantajul, cel putin teoretic, al intrigii politiste, numai ca nu toti scenaristii se numesc Christopher McQuarrie si nu toti scriu Suspecti de serviciu. Filmul 88 de minute se consuma pe masura ce e vazut, instantaneu. E un fel de hamburger, identic cu alte 20 sau 50 pe care le-am consumat in ultimii 5 ani.
Politica, mititica
Un alt film in premiera este Colonelul/ Mon colonel, care are meritul de a se numara printre primele filme realizate in Hexagon (daca nu primul) care denunta atrocitatile comise de francezi in Algeria (actiunea din premiatul Indigenes are loc in al doilea razboi mondial). Incarcatura politica e un lest de 500 de kilograme la care filmul nu renunta nici o clipa. Poate si de aceea povestea inspirata de romanul omonim al lui Francis Zamponi nu reuseste sa-si ia zborul, poticnindu-se dupa o ora.
Scenariul a fost scris de Costa-Gavras si Jean-Claude Grumberg, iar Costa-Gavras s-a si numarat printre producatori, alaturi de fratii Dardenne. O carte de vizita mai mult decit onorabila. Scenariul e prea stufos si imbicsit, desi ideile sint relativ putine. Franta, zilele noastre. Un colonel care luptase in Algeria e asasinat. Politia deschide o ancheta, iar in paralel la Ministerul Apararii incep sa soseasca fragmente din jurnalul unui anume Rossi. Din momentul in care locotenentul Galois (Cecile de France) incepe sa citeasca, incep si flashback-urile (in alb-negru, pentru autenticitate si imediatete).
Algeria, 1957. Absolventul de drept Guy Rossi alege sa plece in Algeria dupa un esec amoros. La Saint Arnaud il cunoaste pe colonelul Duplan, care pacifica zona folosind toate metodele, inclusiv pe cele neortodoxe. Legea ii permite. Filmul e important deoarece denunta faptul ca puterea politica de la Paris s-a spalat pe miini pasind armatei sarcina de a face curatenie, dar din felul in care stufosenia scenariului se pupa cu viziunea regizorala extrem de batrincioasa (in ciuda preferintei pentru alb-negru in secventele de epoca), e mare mirare daca spectatorul nu incepe sa se uite la ceas dupa o jumatate de ora. Printre singurele cistiguri ale filmului – dincolo de cele ce tin de politica, recte recunoasterea tardiva, oricum neoficiala, a unor greseli politice – este Olivier Gourmet in rolul colonelului. Actorul a venit probabil pe filiera fratilor Dardenne, dar face un cu totul alt rol decit cel din Le Fils, care i-a adus premiul de interpretare la Cannes.
Colonelul are o rigiditate structurala pe care Gourmet o exprima prin toti porii. Parca-i vine din vene. Filmul a avut cronici amestecate la el acasa, cei mai rai fiind criticii de la „Inrokuptibles”, care au spus ca seamana cu filmele de televiziune ale anilor ’70, povestite greoi, prost filmate si prost jucate.
Colonelul / Mon colonel, 2006, regia Laurent Herbiet, cu: Olivier Gourmet, Robinson Stevenin, Cecile de France
88 de minute/ 88 Minutes, 2006, regia Jon Avnet, cu: Al Pacino, Leelee Sobieski, Deborah-Kara Unger