Aceasta a fost totusi o exceptie: o zi mare, o experienta initiatica. De obicei, filmele erau mai prostute si salile tot pline, dar ironice. Era bine sa fi luat bilet in rindurile din spate, acoperite de platforma etajului superior. Altfel, riscai sa fii scuipat de catre golanii de la balcon, sa ti se arunce coji de seminte in cap, sa ti se adreseze mascari. Cind se apropia ora inceperii filmului, un cor de fluieraturi o cerea expres, pina se lasa intunericul, intimpinat cu aplauze. O actrita frumoasa, buna, era inecata, de la inceput si pina la sfirsit, in valuri de observatii pofticioase. Un barbat sportiv, bataios era in schimb respectat, primit cu simpatie si ovationat pe parcurs. Nu si un tinar fara vlaga, obligat sa suporte, pe toata durata filmului, dispretul condensat al spectatorilor dimboviteni.
Cu toate acestea, imi placeau. Azi realizez mai bine ca aveau ceva franc in comportament si un umor special, bine adaptat la realitati. Reactiile lor, desi deplasate, porneau intotdeauna de la ceva palpabil, de la un simbure de frumusete – sau de ridicol – pe care il punctau in consecinta, spargindu-l cu dintii lor puternici si savurindu-l cu toata pofta tineretii. Nu rideau cind ar fi trebuit sa plinga si invers. Ingrosau numai liniile ce veneau dinspre ecran, ca niste critici la prima mina, avind numai impresii, nu si capacitatea de a le decanta. Mi-e dor de ei, imi lipseste acest public golanesc si atasant, bucurestean pina-n virful unghiilor. Am intrat acum o vreme, ziua in amiaza mare, la un film pe Bd. Elisabeta, fost 6 Martie. Trebuia sa-mi umplu doua ore si am luat bilet la o comedie cu Jim Carrey. Sala – o tristete. Publicul era format din mine si inca trei rataciti. Filmul curgea, actorii se straduiau, fata de gumilastic a lui Carrey facea toti banii… Insa aerul era inghetat, sticlos, farimat in citeva risete sparte, disparate. Rindurile de scaune goale mi-au facut, literalmente, rau. La Mall, stai intr-un fotoliu, cu cafeluta in mina, inconjurat de sunetele iesite din Dolby System, intr-o relatie aproape fizica, directa cu ecranul. Vecinul? Ti-e indiferent. Singur sau intr-o sala plina, iti este totuna: esti prins in suvoiul de imagini, mergi cot la cot cu eroii filmului. Intr-un cinematograf vechi, clasic, ai insa nevoie de restul spectatorilor. Fara ei, simti si mai pregnant cit de tare si de incomod e scaunul, cit de saracacioase si vetuste sint acoperamintele visinii ale peretilor, cit de chioare sint luminile. Fara o mare de capete miscate in jurul tau, te simti stinjenit si nesigur, participant la un act ratat, un simulacru incropit cu personajele de pe ecran. Degeaba se zbat ele acolo, degeaba rid eu singur-singurel aici, in ultimele rinduri. Totul e fals, putrezit, destramat. Lumea aceea a copilariei mele, a salilor de cinematograf pline si empatice, s-a dus…
Cind am iesit de la film pe bulevardul Elisabeta, fost 6 Martie, soarele imi batea drept in fata.