Prima mea intilnire cu Gogol
Daca tot promisesem Gogol, Gogol sa fie. Tocmai pusesem mina pe excelenta traducere a lui Emil Iordache (Suflete moarte), cu un bun studiu introductiv si multe note utile. Pacat ca nu am apucat sa-l cunosc pe Emil Iordache, dar din ce-mi povesteste Sociu si din ce citesc in notele lui imi dau seama ca stia tare multe.
Primele amintiri despre Gogol le am din scoala, din clasa de literatura rusa. Era o clasa cu geamuri mari, pline cu flori, cu aproximativ 15-20 de banci. Era asezata pe o axa in care soarele batea in geam doar dimineata, iar pe partea opusa geamului se aflau mai multe portrete mari cu scriitori, dintre care unul apartinea unei fiinte tare stranii. Stiam bine portretul din fata clasei, caci il reprezenta pe inconfundabilul Vladimir Ilici si se afla in toate clasele, pina si in cea de Chimie.
De asemenea, stiam ca primul portret de pe peretele cu galeria de scriitori, care ne prezenta un tip cu un par foarte cirliontat, lucru rar intilnit la rusi, cu niste perciuni imensi, dar cu o fata vioaie, ii apartinea lui Alexandr Sergheevici Puskin. Puskin si Lermontov mi se pareau foarte veseli si optimisti. Nimic tragic, ochi vioi, poeziile lor se invatau usor si nici nu-mi venea sa cred ca astia au murit duelindu-se. Nu intre ei, fireste. In literatura rusa era un banc conform caruia, daca un scriitor rus nu moare foarte devreme, fie in duel, fie sinucigindu-se, atunci sigur are epilepsie. Ei bine, unul statea tare incomod, chiar deasupra bancii mele, si ma privea fix in fata, de parca vroia sa ma sperie spunindu-mi: „Eu sint din categoria epilepticilor!”. Avea niste ochi migdalati cu tenta de sindrom Down, un nas mai dihai decit al lui Buratino sau Pinocchio – cum se zice prin partea astalalta de Europa – si cu o mustacioara care se oprea inainte de a incepe obrajorii bucalati.
Apoi, o frunte imensa – dar la acest capitol era o concurenta enorma intre scriitori, ca si la barba de altfel. Din virful partii stingi a fruntii pornea un soi de breton care strabatea fruntea de la stinga la dreapta si ducea pina jos, sub ureche, unde bretonul se unea cu partea din spate si laterala a parului, creind un tot unitar al frizurii. Oricum, totul parea cumva nenatural, dar nu stiai ce sa-i reprosezi. Avea ceva straniu in privire: parca te iscodea, dar te si tulbura. Iar in josul portretului era scris mare: GOGOL. Avea sa devina preferatul meu. Dar cele mai bune portrete ale lui Gogol sint cele din 1841, cind se afla la Roma (A. Ivanov si F. Moller).
Strategia PR-ului negru apartine lui Gogol
Gogol este unul dintre cei mai stranii scriitori, atit in ceea ce scrie, cit si in ceea ce face. Dar, oricum, Gogol nu prea face diferenta intre cele doua. La el se amesteca de o naturalete incredibila. Despre Gogol circula atitea legende si povesti, incit nu mai stii ce sa crezi. Pina si cei mai importanti biografi ai lui au mari probleme cu stabilirea „adevarului istoric”.
Gogol ii bate pe toti scriitorii rusi la capitolul acesta. S-a creat cite o poveste misterioasa in fiecare segment din viata lui, de la cum l-a vizitat el pe Puskin, pina la cum si-a ars romanul cu doua zile inainte de moarte. Am uneori impresia ca viata lui face parte din proiectul GOGOL si e la fel de spectaculoasa ca si cartile lui.
Ca scriitor, stim foarte bine ca o daduse rau de tot in bara la debut. Publica poemul Hans Kuchelgarten, care va fi desfiintat de critica. Am incercat sa-l citesc, e jalnic. Dupa care Gogol, baiat tare ambitios, vine in capitala si se apuca sa caute doua lucruri. Il cauta disperat pe Puskin, pe de o parte, iar pe de alta parte, cauta teme pe care sa se concentreze pentru a scrie. O fi fost Gogol baiat din fundul provinciei, de numai 20 de ani, fara bani si protectie de capitala, insa nasul lui de vulpoi nu-l va trada.
Prima intilnire cu Puskin nu are loc, se amina, ba chiar il dezamageste pe tinarul „malorus” care nu prea stie cum e cu boema de Petersburg. Cind ajunge acasa la Puskin, cere o intrevedere cu poetul. I se spune ca nu poate sa-l primeasca. Gogol, naiv, intreaba: „Ce face Maestrul, scrie?”. I se raspunde calm ca „Alexandr Sergheevici a jucat carti si a baut toata noaptea, iar acum se odihneste”. Asta face parte din mica anecdotica a lumii literare din Petersburgul acelor ani. Puskin, la acea vreme, era unul dintre cei mai influenti oameni ai orasului, si nu doar in literatura. Reusise sa-si creeze o influenta pe care nu au mai capatat-o decit inca doi-trei scriitori in literatura rusa. Era iubit si respectat la toate nivelurile. Faptul ca Gogol a ales sa mearga direct la Puskin dovedeste, astfel, ambitie si curaj in egala masura.
Dar sa revenim la Gogol si la primii lui pasi literari. Pe linga indiscutabilul talent narativ, stil de constructie a frazei si a textului, primul sau pas semnificativ in literatura mi se pare foarte instructiv. Trecind dincolo de incercarea de a-l cunoaste pe Puskin, lucru intr-un fel normal, pentru ca orice tinar care scrie trei rinduri vrea sa-l cunoasca pe marele scriitor al momentului, Gogol isi propune sa gaseasca teme noi. Nu incearca sa-i imite pe scriitorii momentului, nici macar sa-i imite pe deja multimitatii scriitori straini, ci cauta resurse acolo unde nimeni nu mai cautase.
Prima lui lucrare importanta este Serile in catunul de linga Dikanka. Tocmai ajuns la Petersburg, fuge inapoi in Malorusia (Ucraina), pentru a gasi povestile, povestirile pe care sa le spuna la Petersburg. Le gaseste, le scrie, redescopera un intreg amestec de folclor cu muzici, cu naratori, tigani, cazaci, superstitii etc. numai bine de povestit in capitala imperiului tarist, unde prea „mirosea” a germani si francezi. Practic, Gogol vine cu ceva foarte rusesc, suficient de uitat incit sa arate ca nou si foarte bine construit si ambalat. Publica volumul, iar Puskin il parafeaza si nu numai ca-i ia apararea, ci le cere si revistelor importante sa-l protejeze. Ei bine, cu o astfel de carte si o astfel de protectie, Petersburgul cedeaza usor.
Insa Gogol nu se multumeste doar cu atit. Vrea totul. Incepe ciclul de „povesti petersburgheze”, asa-numitul „serial fantastic”. Prima este povestirea Nos (Nasul) – si imagineaza-ti ca aceasta povestire fantastica, de un curaj grotesc nebun, cu un umor straniu, este total opusa „povestirilor provinciale” ale lui Gogol si e scrisa in 1835. Odata cu acest ciclu, la care se adauga si una dintre cele mai bune povestiri ale lui, Mantaua, Gogol ne arata ca stie nu numai sa aleaga teme, sa-l convinga pe Puskin sa-i „tina spatele”, ci si ca este un mare scriitor. Iar acest lucru ramine, pina la urma, cel mai important pentru noi.
Uf… trebuie sa ma opresc. Ce inseamna cenzura formatului. Te opresti de bunavoie, caci calculatorul te anunta ca ai ajuns la numarul de semne prestabilit. Ma opresc, dar ma voi concentra tot pe Gogol, ca mai am lucruri restante legate de textele lui. Dar asta in scrisoarea urmatoare.
Cu prietenie si asteptind cu nerabdare sa aflu
ce a mai facut dragul de Joyce,
Vasile