![](https://www.supliment.polirom.ro/images/numere/131/dezamagiri_tiff.gif)
Realizat tot de Radu Muntean, clipul prezinta un casting de Nosferatu/ Dracula, la care apare chiar impielitatul in persoana, un tip docil, ba chiar putin peltic (din cauza coltilor imensi), dar cu o umbra de doua ori mai inalta decit el, care-l da de gol. El e originalul, si noi il avem, cam asta e ideea. Pe linga vampir, mai avem la aceasta editie si Palme d’Or-ul 2007, tot original, venit direct de la Cannes, adica 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, in regia lui Cristian Mungiu.
Filmul a deschis vineri, 1 iunie, TIFF-ul clujean, intr-o sala de cinema de 1.000 de locuri, in care alte 400 de persoane au stat in picioare sau pe jos, pe scari. La final, minute intregi de aplauze au confirmat o performanta cinematografica pe care ne-o doream de mult, dar in care nu credeam foarte tare. 432 (titlul prescurtat) nu e inca un film despre comunism, pentru simplul motiv ca perioada respectiva e doar decor, prim-planul constituindu-l insusi spatiul intim al personajelor, reactiile lor intr-o situatie limita, motivatiile, alegerile lor. „Curatind” filmul de orice dezvoltari inutile ale intrigii (de altfel, trama e foarte simpla: in ultimii ani ai comunismului, o studenta vrea sa faca avort, iar cea mai buna prietena a ei o ajuta), Mungiu reuseste sa-si expuna personajele a nu, eliberindu-le de greutatea unei judecati venite din exterior. Ele sint ceea ce fac si ceea ce spun, iar chestionarea umanitatii lor (sau lipsei lor de umanitate) ii revine fiecarui spectator in parte. Unele cadre sint atit de lungi, incit ai impresia ca esti la teatru, martor pe viu al unei drame de constiinta.
Condamnarea comunismului se face la Mungiu prin sanctionarea unui anumit mod de gindire, a pasivitatii si a mortii gindirii. Victima, asa cum afirma regizorul la conferinta de presa, nu este Gabita (personajul fragil al Laurei Vasiliu), fata care face avortul, ci Otilia, prietena ei (jucata ravasitor de Anamaria Marinca), singura care constientizeaza drama, singura care stie ce i se intimpla si ce trebuie sa suporte. Pe linga interpretarea formidabila a celor doua actrite, cea a lui Vlad Ivanov (Domnul Bebe din film, ginecologul), terifiant de veridica, vine sa completeze galeria portretelor din comunism. Fara tortionari, detinuti, securisti sau turnatori. Doar indivizi ca oricare altii, impartiti, in mod ciudat, intre bestii, aproape-oameni si oameni. Pina la urma, 432 este si un film despre prietenie, despre resursele neasteptate de omenie pe care, daca facem un efort considerabil, le putem gasi in noi.
Puffball, in premiera mondiala
Asta a fost prima zi de TIFF, asa incit toate filmele care au urmat au fost puse de fiecare data in balanta cu 432. A doua zi, simbata, 2 iunie, a stat sub semnul premierei mondiale a filmului I Really Hate My Job (tradus destul de dubios: Am o slujba naspa rau), regizat de Oliver Parker, cu Oana Pellea si Alexandra Maria Lara (ei, fie, si cu Neve Campbell si Shirley Henderson). Actiunea filmului se petrece intr-o singura seara, intr-un bar din Soho, protagoniste fiind 5 angajate care isi urasc locul de munca. O comedie jenanta, cu gaguri stupide si psihologie de Hallmark, din care nu mai poti salva decit, evident, jocul nebunesc al Oanei Pellea (primul ei rol de comedie intr-un film), care interpreteaza o foarte temperamentala sud-americanca de stinga, si cel al Alexandrei Maria Lara, destul de surprinzatoare in postura de chelnerita studenta la Arte si cam saraca cu duhul. Premiera a beneficiat de prezenta celor doua actrite, a regizorului si a scenaristei (care a fost si ea chelnerita vreo 10 ani, lucru care insa nu e o scuza).
O alta premiera mondiala a umplut sala celui mai mare cinematograf din Cluj – Puffball, in regia britanicului Nicolas Roeg, legendarul director de imagine al unor filme precum Dr. Zhivago sau Fahrenheit 451.
Puffball e un film destul de ciudat, cu magie neagra, instincte dezlantuite, obsesii si dureri nevindecabile, un film in care iubirea invinge pina la urma, cam neconvingator si patetic. In loc de placerea de a vedea un film pentru prima data in lume („un gest de cinema pur”, asa cum precizeaza foarte bine Aperitifful, nr. 3), ramine dezamagirea de a fi spectator al unui film nesurprinzator si monoton.
Un festival care a depasit estimarile initiale
Dezamagirile se vindeca insa repede la TIFF. Cu 160 de filme din 39 de tari, cu doua master class-uri de exceptie (criticul de film David Robinson si Wibeke Windelov, producatoarea unora dintre filmele lui Lars von Trier), cu evenimente adiacente (Let’s Go Digital sau Campania de stringere de fonduri „Impreuna pentru Muzeu”), lansari de carte, dezbateri si, evident, petreceri. Rasfoind insa programul festivalului, dai din 5 in 5 filme peste unul soc, cu scene dintr-alea si dintr-alelalte, experiente-limita etc. Si desi genul asta de filme poate parea coplesitor ca numar, in realitate nu e asa. Un spectator mai la locul lui isi poate alege traseul personal la TIFF fara incidente (desi tocmai incidentele fac diferenta; de exemplu, alergind de la un cinema la altul, am confundat filmele si am ajuns in mijlocul proiectiei scurtmetrajelor de groaza, drept care am inchis ochii cu indaratnicie vreo 10 minute), la fel cum unul „nelalocul lui” isi poate umple zilele de festival numai cu socuri.
Dintre filmele din competitie pe care le-am vazut pina acum, in afara de 432, trebuie neaparat sa mentionez Antena (Argentina, 2007, regia Esteban Sapir), un film alb-negru (aproape) mut, omagiu adus unor regizori ca Lang, Murnau sau Melies. Antena e o distopie fantastica, tulburatoare si comica, despre un oras in care locuitorilor li s-au furat vocile si urmeaza sa li se fure si cuvintele. Iar dintre filmele in afara competitiei, ma opresc la Euforia (Rusia, 2006, regia Ivan Vyrypayev), despre care spun doar ca e splendid vizual, foarte bine jucat si emotionant.
Bref, anul asta TIFF-ul e un festival viu, care a depasit estimarile initiale – peste 11.300 de spectatori doar in primele trei zile, la Cluj, si care e departe de a-si fi epuizat toate surprizele.