Daca inca nu v-ati dat seama din context sau mai aveti dubii, sa precizez ca se petrecea intr-o sala de teatru. Persoana era insotita de alte cateva doamne, cu care, intre doua imbucaturi, conversa in voie. Pana cand incepe, fiecare poate face ce vrea. Intre niste limite. Speram tacit ca, odata reprezentatia inceputa, grupul de amice intre doua varste sa se opreasca. Si din mancat, si din vorbit. Cand luminile salii s-au stins si s-au orientat exclusiv spre actorii ce si-au intrat in personaje, furata de evenimentele scenice, am uitat de intreaga situatie. Doar ca, la un moment dat, un faaassss prelung ma distrage. Privirea periferica sesizeaza din nou actiune in zona doamnei ale carei atitudini le relatez. M-am gandit ca-i o banala sticla cu apa, caci atatea foietaje reclamau si niste udatura, si ca lucrurile se vor potoli curand. Cateva miscari precipitate din grupul de prietene si o serie scurta de noi fosneli mi-au starnit curiozitatea si mi-au atras privirea intr-acolo. Ce apa? Era un dezmat lichid in toata regula: sticlute cu cidru, o bere si doze cu sucuri acidulate. Gasca venise pregatita. Pur si simplu nu mi-a venit sa cred cand doamna dinspre care curgeau toate bunatatile enumerate a scos dopul capsat al cidrului cu dintii, cum vedem in filme ca fac tipii smecheri (si cu dantura solida) ca sa impresioneze asistenta. Eu, care tot umblu pe la stomatologi, incepusem chiar s-o invidiez. De apreciat, totusi, ca anturajul se straduia in felul sau sa nu faca prea mare taraboi si doar de cateva ori au primit din jur scurte reprosuri onomatopeice: „Ssst!“.
La acelasi spectacol, in partea opusa, la capatul randului, se asezasera vreo sase adolescenti, fete si baieti, doi cate doi, unii in spatele celorlalti. Cum eu aveam loc cam la jumatate, captivata de ce se petrecea la rampa, nu mi-am dat seama prea repede care era sursa zumzaielii relativ discrete, dar continue, deci sacaitoare. Pustii se amuzau teribil, nimic rau in asta, doar ca tineau neaparat sa-si explice unii altora poantele de pe scena. Si sa le suplimenteze cu cate-un comentariu, intorcandu-se repetat catre cei din spate. Evident, radeau mai ales la situatiile sarjate, acelea care amintesc de sitcomuri (de gust indoielnic) ale caror realizatori, in cautarea sfintei audiente, coboara adesea la limita cu vulgaritatea, daca nu cumva o si depasesc.
Nu-i deloc de mirare atunci ca publicul vine la teatru pregatit de asa-zisele emisiuni de divertisment si, in covarsitoarea lui majoritate, se amuza mai ales la glumite, pierzand umorul mai de substanta.
Telefoanele au ajuns un accesoriu care ne canibalizeaza existenta
La un alt spectacol, intr-o alta sala, una dintr-acelea moderne, multifunctionale, unde perimetrul de joc nu e separat net de acela unde sta publicul, nici nu incepe bine reprezentatia, ca un spectator se si ridica. O fi vreo surpriza pusa la cale regizoral, imi trece prin minte, ori omul are o urgenta la baie. Tipul traverseaza dezinvolt spatiul in care evolueaza actorii, la numai cativa pasi de ei, cu telefonul in mana. Pentru a diminua efectele, interpretii il urmaresc cu privirea, incercand sa integreze neprevazutul cauzat de acest trecator neasteptat. Nici nu ajunge la iesire, ca se aude „Da! Mai, sunt la teatru. De-aia vorbesc incet. Hai ca ies acum“. Daca astepta un apel atat de presant, de ce a mai venit la teatru? Ori, daca nu era presant, atunci de ce nu l-a amanat? Intrebarile sunt retorice, iar enigma, neelucidata. Dupa doar cateva minute, individul a facut, senin, cale-ntoarsa, deranjand degajat inca o data actorii si spectatorii.
Telefoanele au ajuns un accesoriu care ne canibalizeaza existenta si ne indeparteaza de formele de socializare reala, de interactiunea umana. Arta teatrala e o arta vie care aduce alaturi artisti si oameni ce doresc sa scape din cotidian evadand in povestile teatrului, in lumile recreate scenic. De aceea, la intrare, mobilele ar trebui obligatoriu inchise. Altfel, descoperi in proximitate micile lor ecrane luminoase, le simti vibrand sau le auzi sunand. Vezi cum vecinul de scaun navigheaza pe Facebook, scrie mesaje pe WhatsApp ori isi verifica e-mailurile. Cum ziceam, daca aveau chestiuni urgente, de ce au mai venit? Oricata atentie distributiva ar avea, tot nu pot urmari reprezentatia si ii perturba si pe cei din jur. Ar fi fost in beneficiul general sa-si stabileasca prioritatile si sa le dea curs.
E bine ca lumea merge la teatru, ar fi perfect ca toti sa se deprinda cu un comportament adecvat unui astfel de spatiu cultural. Fara obiceiuri tipice salilor de cinema, unde, dupa modelul american, musai sa mananci floricele, snacksuri si sa bei kile de suc, de s-a ajuns ca filmul aproape sa nici nu mai conteze, calitatea lui adica. Si fara rutinele din propria camera, unde impreuna cu prietenii te uiti la show-uri comice, vorbind in voie, reluand anumite secvente, cele mai amuzante, razand parca mai tare de fiecare data. La teatru e altfel. Linistea, discretia sunt semne de interes si de respect pentru cei de pe scena si pentru cei din jur. De-aceea sunt obligatorii.