Italianul era cunoscut de dinainte si avea antecedente. In 2013 castigase Leul de Aur la Venetia (o premiera pentru un documentar) cu Sacro GRA, unde cu aceeasi meticulozitate ca in Fuocoammare urmarea existenta celor care traiesc in zona autostrazii GRA din jurul Romei. Filmul fusese filmat si montat in decursul a trei ani, iar autorul l-a pus pe urma pe YouTube, la fel ca pe un alt documentar al sau, El Sicario, Room 164, un film de patru ore constand intr-un interviu cu un ucigas platit care lucra pentru cartelurile mexicane de droguri, camera in care avea loc interviul fiind cea in care isi tortura victimele. In 2008, Rosi a scos documentarul Below the Sea Level, un portret de grup realizat in cinci ani despre cei care traiesc in desertul Sonora, supravietuind in conditii precare. Din 1993 si pana acum, Gianfranco Rosi a semnat cinci documentare de lungmetraj si doua scurtmetraje documentare.
Foc pe marea fost filmat timp de 18 luni pe Insula Lampedusa din Corsica, unde ajung vasele cu refugiati din Africa. Rosi a lucrat fara echipa, doar cu camera lui digitala, integrandu-se in viata localnicilor de pe insula. Filmul se desfasoara pe doua planuri – locuitorii si refugiatii, elementul de legatura fiind medicul Bartolo, singurul medic de pe insula si cel care face prima evaluare a refugiatilor. Cel mai pregnant personaj e Samuele, un baiat de 9 ani pe care-l urmarim in diverse situatii: incercand sa se obisnuiasca cu tangajul (tatal lui e pescar si asta-l paste si pe el), la scoala sau antrenandu-se cu prietenul lui (de pilda, la trasul cu prastia in pasari si in cactusi). Aparent nu exista vreo legatura intre viata lui Samuele si situatia refugiatilor, baiatul nici nu vorbeste despre asta, dar spre finalul filmului se duce la medic (dr. Bartolo) si, desi vrea sa para mai matur decat e (de aici amuzamentul), il face pe medic sa inteleaga ca dificultatile lui de respiratie vin de la o angoasa, filmul sugerand ca tragediile care se petrec la cateva sute de metri de el il afecteaza.
Potrivit filmului, aproximativ 15.000 de refugiati s-au inecat pe langa insula in ultimii 20 de ani.
Rosi, care a avut norocul sa primeasca permisiunea de a filma in centrul de detentie unde sunt dusi refugiatii, se apropie de ei treptat – primele minute ale filmului preluandu-i de la distanta, prin vocile unor refugiati care lanseaza un SOS nestiind sa-si dea coordonatele pazei de coasta. Filmul ni-i aduce tot mai aproape pana la a filma cadavrele de la clasa a treia, precum si dramaticul moment cand o femeie moare, discret, chiar in fata camerei. Tonul uman si lipsit de afectare, egal si cand infatiseaza satenii care-si dedica melodii populare la radio, si cand refugiatii povestesc intr-o balada ororile prin care au trecut, face filmul mult mai impresionant decat daca s-ar fi ocupat numai de refugiati. Echilibrarea povestii dramatice a africanilor cu viata de pe insula si cu candoarea lui Samuele e eficienta si pentru bioritmul filmului, si pentru felul cum pune in relatie cele doua lumi.
La premierea de la Berlin, Gianfranco Rosi a venit insotit de dr. Bartolo. Pe scena, Rosi si-a adus aminte ca l-a intrebat pe medic de ce sunt oamenii de pe insula atat de generosi. „Suntem pescari si pescarii primesc tot ce le aduce marea“, a raspuns medicul. Foc pe mare nu e un film important pentru ca trateaza problema refugiatilor, ci pentru umanitatea lui netrucata si pentru felul cum pune in abis chestiunea, demonstrand ca ea ne priveste, orice am face. Chiar daca ramanem indiferenti, suntem afectati in moduri mai subtile decat credem.
Foc pe mare/ Fuocoammare, documentar de Gianfranco Rosi. Cu: Samuele Pucillo, Pietro Bartolo, Maria Signorello