– Fragment –
Pana sa ne duca in casa din Vatra Luminoasa, pe care aveam s-o numim, pana in ’90, cand a inchiriat-o, Vila, ii invatasem aproape toate ticurile verbale, toate bancurile si poantele. Era un film care rula in bucla, un one-man-show care nu se putea opri: stia sa cucereasca pe oricine, barbat, femeie, Colonel sau pisica. Matele trageau la el ca la oala cu lapte, la fel toti betivii cartierului (sau din afara lui). Si acum, dupa zeci de ani, pot reproduce celebrele lui povesti cu Caisan, inginerul-sef de la Electroaparataj, care-si teroriza subordonatii. Mi-a ramas in minte scena in care Tatutu, de dupa plansa de proiectare, imita din buze zgomotul facut de desfacerea unei sticle, apoi al lichidului turnat in pahar.
— Tovarasu’ Fagadau, da’ ce faceti, bre, beti?
Caisan se repezea pe dupa plansa, deschidea sertarele, se impiedica de piciorul postamentului in rasul infundat al intregii sectii (cateodata cadea lat, alteori se rasucea doar, caraghios), cauta pe sub birouri, apoi se intorcea nemultumit si vigilent la masa lui de lucru.
Mai erau, apoi, celebrele pahare ale lui Vlad Tepes, zestrea ta, pe care mi le-ai prezentat prima oara la o betie. Odata cu tine a intrat bautura in viata mea. Ma mai lovisem de ea, fara sa fac legaturile insa, la reuniunile de familie din casa doamnei Colonel, cand unchiul Dan devenea brusc violent, se transforma din baiatul ala tanar, cu mustata castanie, intr-un strain care striga la noi si matura farfuriile de pe masa. La Tatutu era altfel, povestile se prelungeau pana dupa miezul noptii, cand deveneam unicul spectator al piesei noastre grecesti. In final, intotdeauna scotea cele initial sase pahare de cristal, inalte, cu picior si-mi spunea pe un ton conspirativ :
— Tatutule, manca-ti-as gurita ta, Bobita, paharele astea au fost a lu’ Vlad Tepes. Astea nu se sparg, auzi cum suna.
La inceput ciocnea doua dintre ele si puteam auzi cum sunetul se zbatea, se izbea de peretii bucatariei pana isi gasea calea de iesire si evada inspre Parcul Copiilor. De multe ori adormeam noaptea imaginandu-mi cantecul acela al paharelor cum strabate parcul, peste toate tiribombele si trenuletele electrice care dorm, pe langa barcute si Casa Groazei, cum da o raita pe la Tineretului, apoi se intoarce in bucataria noastra si se strecoara in cutia de carton unde se aflau instrumentele magice, sub masa, tinute de bune.
Cand betia era mai crunta, paharele deveneau incasabile:
— Tatutule, paharele astea au fost a lu’ Vlad Tepes, astea nu se sparg nici cu ciocanul. Vrei sa vezi?
Dadeam din cap, jumate pervers, jumate bucuros, pentru ca stiam ce se va intampla. Le ridica deasupra capului si le trantea de gresia bucatariei, strigand:
— Na, futu-va-n gura!…
Si invariabil un pahar sarea ca o minge de ping-pong, iar celalalt se facea farame, aducand-o pe Mama alarmata la spectacolul nostru grecesc.
Avea o vorba pe care n-am inteles-o pana pe la 20 de ani. De fapt, intuiam poanta, dar nu as fi stiut s-o explic unui strain. Cand se referea la un esec sau la ceva ce nu se gasea, spunea Miei! Acuma, poanta e ca statia de tramvai unde coboram spre Vatra Luminoasa se numea Statia Mieilor. Numai ca in anii ’80 nimeni nu prea mai vazuse picior de miel prin alimentarele din Bucuresti. De unde si vorba: Ai mai gasit portocale? Miei!
Tatutu avea talentul de a-si face cuib oriunde. La noi s-a acomodat din prima: vara sau iarna, umbla in niste chiloti largi care nu reuseau sa-i ascunda cu totul coaiele si intr-un tricou care se termina pe undeva pe deasupra sau sub buric. In gura avea o nelipsita marasasca sau o carpata, pe care le suda in bucatarie, uitandu-se pe geam si comentand. Isi gasea toate povestile sau toate exemplele doar privind pe geam. Daca luam o nota mica la matematica, se enerva si-mi spunea, aratand demonstrativ spre parc:
— Uite-asa ajungi daca nu inveti, ca bulache ala cu basca, sa dai cu pixu’ la rigola.
Fugeam intr-un suflet sa-l vad pe bulache, pentru ca eram curios sa vad cum voi ajunge, dar bulache tocmai daduse coltul sau se ascunsese in vreun tufis, unde dadea probabil cu pixu’ la rigola.
Imi amintesc zilele-alea ca pe niste imagini dintr-un film vazut la o gradina de vara, prin perdeaua unei ploi mocanesti. Acum imi pare ca in copilaria mea ori ploua neintrerupt, ori era canicula, ori se asternea zapada pana la ultima treapta a scarii de bloc, prin care vecinii sapau tuneluri si unde faceam cazemate si igluuri cu prietenii mei itebisti. Probabil ca n-a fost asa: si iarasi ma intreb de ce memoria mea selecteaza doar extremele, cum decupeaza aceste cadre meteorologice si le asaza peste alte imagini, pana cand copaci diferiti isi incurca crengile si pasarile zboara in directii diferite, izbindu-se, intrand una-n alta si croncanind fara noima. Cand l-am cunoscut pe Tatutu, treceam in clasa a doua si eram un baietel mic si in permanenta terorizat, percepeam lumea cam cum imi imaginez ca o face un pars, strecurandu-se afara din borta doar pentru a prinde insecte, mereu pe faza sa nu fie prins de vreun rapitor. Viata era de o tristete molcoma, pare ca nu ar fi existat diferente intre zile, ci doar ritmuri, un sunet care puncta un sfarsit si care nota un inceput. Fiintele astea terorizate emana un miros, au o aura vizibila doar agresorilor din toate regnurile: radacinile noduroase care sparsesera asfaltul de pe Stoian Militaru mi se incolaceau in jurul picioarelor, cadeam cu genunchii pe imbinarea unsa cu smoala dintre doua crapaturi si-mi juleam pielea, care se vindeca greu, ramaneau cicatrici urate ce durau cu saptamanile. In spatele blocului, pe unde era intrarea-n scara, se intindea un imens santier, un teren viran acoperit cu pamant, presarat cu macarale, camioane si baraci de unde ieseau fiinte ciudate, bipede si negricioase. Cum treceai de baraci, apareau haite de caini care sareau numai la mine, de parca ar fi mirosit frica – ma gandeam cu groaza la clipa iesirii din casa –, apoi, ajuns in scoala, ma pandea molohul, tovarasa invatatoare Pop, care, mi-am dat seama mai tarziu, avea boala pe mine.
— Ia sa ne zica noua elevul… – era preludiul unei aventuri… Urma: ca doar mama e doamna profesoara.
Nu stiam ca aici se ascute lupta de clasa, ca primeam niste palme adresate Mamei, care indraznea sa fie poate prea eleganta, prea frumoasa si prea vulnerabila pentru tovarasa.
Tovarasa purta caciuli din blana de iepure, de iepure sintetic, era prea grasa ca sa incapa intre tabla si catedra, insa era un geniu malefic al politicii: reusea intotdeauna sa ma depuncteze destul de fin incat sa ratez premiul I la mustata. Nu am avut niciodata premiul I, am incheiat prima clasa plangand, sub privirile dispretuitoare ale tovarasei si cele miloase ale Florentinei, fata pe care o iubeam in secret inca din gradinita.
Am in fata ochilor celebra fotografie din clasa I, cu harta lumii in spate, pozitie regulamentara de scris, camasa in patratele si o tunsoare oarecum cas, de sub care lucesc doi ochi ce traseaza un triunghi isoscel rasturnat impreuna cu gura stransa intr?un semirictus.
CARTEA
Roman de maturizare, roman al deformarii, 12 povestiri cu acelasi narator, toate aceste variante sunt corecte si, in acelasi timp, departe de a descrie cu exactitate Copilaria lui Kaspar Hauser, o reinterpretare a motivului literar al copilului crescut de lupi. Romanul lui Bobita, pasager al tramvaielor ceausiste, explorator al vechilor crematorii si al santierelor din Berceni, este si unul dedicat Bucurestiului, surprins in perioada sa de trecere de la socialismul luminos la democratia originala. Dar cea mai importanta ramane explorarea memoriei intr-o proza ce se hraneste din materia vascoasa a melancoliei.