Nu-i mare lucru. Oricine locuieste la bloc cunoaste sunetul asta persistent si sacaitor, care parca iti sfredeleste creierul. Ba poate chiar l-a produs el insusi – adica nu el, ci bormasina, nelipsitul instrument al gospodarului veritabil, instrumentul contemporan de validare a virilitatii. Probabil ca in curand o sa ma simt obligat sa-mi cumpar si eu una. Doar ca firea mea panicarda ma impinge sa gandesc catastrofic.
Stau intr-un bloc comunist relativ vechi, construit pe vremea lui Dej. E un bloc de caramida cu apartamente micute, dar altfel destul de decent. Cand a fost ridicat, nu avea nici macar incalzire centrala, ci sobe traditionale, cu lemne. In fiecare bucatarie inca exista o gura de aerisire ce da spre un horn comun, cu iesire pe acoperis. Mai apoi s-au instalat reteaua de incalzire centrala si cea de gaz, asa ca s-au gaurit peretii si tavanele ce leaga apartamentele intre ele. In apartamentul nostru (care inca nu era al nostru) s-a mai facut o gaura grosolana in pervazul geamului, prin care s-a varat firul gros al retelei telefonice, iar apoi lucrurile au ramas o vreme asa. Pana la caderea comunismului.
Dupa aceea a venit libertatea, atata cata a fost si cata mai e. Inclusiv libertatea de a da gauri. Libertatea, adica necesitatea inteleasa. Dau un tur prin apartament si ma uit la gaurile postrevolutionare. Una de la indispensabilul cablu TV, cand s-a gaurit delicat tocul usii. Alaturi, inca una, ceva mai grosolana, pentru cablul de internet. O nimica toata. Apoi, nu stiu de ce, la un moment dat au fost schimbate tevile de gaz din intreg blocul. Nu s-au facut gauri noi, in schimb s-au instalat niste tevi mai subtiri, iar vechile gauri au ramas prea mari, transformandu-se intr-un fel de guri de comunicare intre apartamente: ii aud mereu pe vecinii de jos sau de sus, aflu cand merg la toaleta – uneori chiar din gura lor – si adesea miros ce gatesc in bucatarie. Nu e neaparat un motiv de nemultumire: la urma urmei, asa se strang legaturile intre oameni, asa apare caldura umana si se creeaza spiritul de comunitate.
Cum verile in orasele mari sunt greu de suportat, acum vreo zece ani ne-am instalat si noi, ca atatia altii, un aparat de aer conditionat. Atunci am vazut ce inseamna o gaura adevarata, zdravana, sfredelita cu un rotopercutor in peretele exterior al blocului. Zburau aschii de tencuiala si bucati de caramida rosie in toate directiile. La final ne-am trezit cu o gaura rotunda si frumoasa, prin care puteai vari pumnul. Sau aparatul de aer conditionat. Si m-am gandit ca de-acum o sa ne oprim aici.
Numai ca vara trecuta locatarii blocului nostru au decis sa instaleze contoare individuale de gaz. A fost angajata o firma specializata, care a venit in fiecare apartament si a inceput sa faca gauri noi: una intr-un perete, alta in altul, o a treia, regala, deasupra usii. Gauri mari, gauri grosolane, prin care intra si o teava de tun si pe care n-ai decat sa le tencuiesti dupa aceea. Intre timp, prin apartamentele vecine bormasinile huruie in continuare, se fac alte gauri, se ciuruiesc alti pereti – se instaleaza centrale termice, tevi, guri de aerisire si ce-o mai fi.
Candva o s-o facem si noi. O sa ne punem centrala, o sa ne instalam tevi noi in pereti. In casa noastra sunt prea putine gauri pentru traiul modern. Dar am o viziune, o spaima permanenta: ca la un moment dat zidurile cladirii o sa se transforme intr-o sita impanata cu cabluri, aparate si antene agatate greoi de ele si-o sa se prabuseasca intr-un nor de praf rosiatic, cu tot cu blocul modernizat. Asa-s eu, temator. Imi dau seama ca oamenii seriosi nu-si bat capul cu asa ceva. O scria undeva si Eminescu, traducandu-l pe Mark Twain: „Clant! cu totii, frati iubiti!/ Faceti gauri unde stiti“.