Batranul rocker n-a neglijat, in ultimul sfert de secol, preocuparile componistice, insa a fost interesat mai degraba de starea lumii in care traim, cu dovezi sanatoase ca tine deschis ochiul exigent si critic asupra ei. A taxat fara menajamente derapajele dreptei clasice, conservatoare si consumiste, dar n-a iertat nici aberatiile stangiste ale politicii corecte. A blamat razboaiele si a elogiat omul simplu, prins in clestele violentei absurde. A stigmatizat dorinta de profit si jaful planetar la care se dedau corporatiile multinationale, rapacitatea bancilor, lacomia magnatilor. A condamnat vechile manifestari antisemite si noile tendinte fasciste ale fostilor oprimati. A chemat artistii la proteste justificate si le-a ridiculizat neimplicarea, mai ales cand era bine remunerata. In lumea showbiz este la fel de iubit precum e cuiul din pantof, ce ti se infige in talpa tocmai cand intri la o receptie simandicoasa. E un artist adevarat, poate ultimul dintre rockeri, a carui influenta se masoara in sali si stadioane pline, pe toate continentele. Iar muzica lui, mare parte cantata initial de cvartetul Pink Floyd, nu e una lejera, de distractie si bere. Oamenii care asculta acest fel de rock se presupune ca n-au obisnuinta de-a primi fara discernamant orice li se da. Nu-s putini, ce-i drept; si au iluzia ca pot schimba ceva, desi inertia celorlalti este imensa.
La 73 de ani, Roger Waters este iar in turneu mondial, cantand aproape intreg albumul Animals, editat in 1977. A gasit si ilustrarea perfecta pentru piesa Pigs: pe Donald Trump, Putin si alti lideri trecatori prin jilturile puterii. Animatiile proiectate pe ecrane gigantice au haz si expresivitate, dar mesajul lor te infioara: daca lumea a incaput pe mana acestor nebuni, la ce ne putem astepta? Ce se va intampla cu viata pe planeta noastra, impinsa parca spre neant de-o specie autodistructiva, diabolica? De aici s-a iscat titlul celui mai nou album Waters: Is This the Life We Really Want? (2017, Jule Pond Production LLC/Columbia/Sony).
Intrebarea nu-i noua. Si-o pune, cred, oricare om lucid, intr-un moment al vietii. (Romancierul austriac Robert Musil i-a dedicat un capitol in cartea Omul fara insusiri, acum aproape un secol.) Raspunsul personal depinde in mare masura de ceea ce asteapta fiecare de la sine. Dar cand interogarea vizeaza starea intregii planete, ea nominalizeaza o problema a carei solutie nu vine din actiunea unui singur om, nici a unui grup, fie acestia militanti pentru cauze nobile.
Exemplu, clasic deja, este organizatia Greenpeace. Membrii ei sunt ridiculizati neincetat, sunt tarati prin tribunale, sunt inchisi ori asasinati. Ca au dreptate in ceea ce sustin, nu mai trebuie dovedit; insa „animalele“ (atat cele din distopia lui Orwell, cat si cele vizate de Waters) detin mijloacele necesare ca sa afirme cu aplomb contrariul. Si publicul inghite rahatul gata mestecat oferit de mass-media cupida, numindu-l fara greata „distractie la maxim“. Sau „amused to death“, vorba lui Waters din 1992.
Despre albumul actual ar fi multe de scris. Waters a decis, ajutat de producatorul Nigel Godrich, sa reia teme, zgomote ambientale, voci si riffuri ce suna cumva cunoscut din precedentele sale productii. Unora li se pare gresit, de parca frumusetea muzicii ar consta numai in sunete nemaiauzite.
Optiunea arata ca pe Waters l-a interesat sa spuna ce are de spus, nu sa faca piese noi. Din acest unghi judecand albumul, esenta albumului se gaseste in texte. Sunt indeajuns de sugestive ca sa nu mai necesite comentarii.
Si ce comentariu sa faci, receptand amaraciunea omului infrant de o frumoasa iluzie?