Cealalta parte a speranteia fost marele invins al editiei din acest an a Festivalului de la Berlin. S-a spus ca Aki Kaurismäki ar fi refuzat sa urce pe scena pentru a-si ridica Premiul de regie de suparare ca n-a luat Ursul de Aur. A fost poate si asta, dar si faptul ca, probabil ingreunat de emotia sublimata in alcool (era gata obosit inca de pe covorul rosu), finlandezul a considerat ca nu merita efortul sa se deplaseze pe scena numai pentru un Urs de Argint. Cred ca faptul ca n-a luat trofeul l-a surprins foarte mult, cred ca era aproape sigur ca o sa castige. Filmul vorbea intr-un mod atat de cald si de uman despre integrarea refugiatilor in Occidentul zilelor noastre (cu un an in urma Berlinul fusese castigat tot de un film cu refugiati, documentarul Foc pe mare/Fuocoammare de Gianfranco Rosi), cronicile fusesera elogioase, era primul film cu care Kaurismäki concura la Berlin si, in plus, daduse de inteles in interviuri ca ar fi ultimul ever (desi intre timp s-a razgandit).
Nu exista alt titlu in competitie cu mai multe recomandari pentru trofeu. Filmul maghiar Despre trup si suflet fusese si el imbratisat de critica, dar love-story-ul inedit al lui Ildikó Enyedi era de mai mica respiratie si prea ciudatel in comparatie cu mesajul umanist al lui Kaurismäki, impachetat rotund intr-o poveste dulce-amara despre un refugiat sirian adoptat de niste oameni buni din Helsinki. De acord, reactia finlandezului n-a prea fost in acord cu mesajul filmului, dar cine l-ar putea suspecta pe Kaurismäki de ipocrizie? Nepremierea lui a fost unul din cazurile in care ni s-a reamintit ca, finalmente, juriul e cel care decide si ca presedintele lui – Paul Verhoeven in acest an – are un cuvant ce atarna greu in balanta.
Dar ce zugraveste autorul in Cealalta parte a sperantei ? „Practic“, el continua tema refugiatilor inceputa in 2011 cu Le Havre, urmarind la inceput in paralel, pe urma ingemanand planurile, un refugiat sirian (Sherwan Haji) care ajunge fraudulos in Finlanda si un comis-voiajor (Sakari Kuosmanen) care isi paraseste (nu se stie de ce) sotia si castiga la poker o mare suma de bani cu care cumpara un restaurant falimentar din Helsinki, cu cei trei angajati ai lui. Desi presupunem ca actiunea se petrece in zilele noastre, universul lui Kaurismäki e acelasi ca in toate filmele lui (nu-i poti cere „sa faca si altceva“). Decorurile sunt minimaliste si prost luminate (filmate, fireste, pe 35 mm), nici o farama de tehnica nu pare sa deranjeze aceasta lume nostalgica, suficienta siesi, populata de oameni care fac rau sau bine din ratiuni inconstiente, fara sa caute explicatii pentru deciziile lor. Absurdul povestilor lui Kaurismäki, cu umorul care il apropie de Jim Jarmusch, are acest revers al bunatatii care n-are de ce sa se justifice. Dupa ce sirianul fuge din centrul unde i se refuzase cererea de azil politic si se intalneste cu comis-voiajorul singuratic devenit patron de restaurant, e adoptat fara probleme. Nici unul dintre angajatii restaurantului nu se intreaba daca e intr-adevar de buna credinta si daca, procurandu-i acte false, nu incurajeaza o persoana periculoasa pentru mica lor comunitate. Toata lumea are un cec in alb pana la proba contrarie. Fiecare e binevenit in mica noastra saracie.
Dar Kaurismäki nu se ocupa numai de refugiatii carora lumea civilizata le inchide in mod oficial usa in nas in vreme ce oamenii obisnuiti ii ajuta pe usa din dos. Lumea civilizata are si ea mari probleme. Restaurantul comis-voiajorului nu merge bine si incercarile repetate de a-l rentabiliza & moderniza (trecand prin inevitabila sushi house) sunt pe rand eliminate pentru a se reveni la traditionalul peste la conserva si un singur fel de bautura. Abordarea cineastului e una tragi-comica, dar parca mult mai comica decat era in Le Havre. Din fericire, aceasta lume moderna izolata in stereotipurile ei e inca autentica. Wikström, proaspatul patron de restaurant, e la fel ca imigrantul Khaled, un refugiat in propria viata. Si el isi cauta locul si e invizibil in felul sau. Colegii sai la fel. Singura speranta de care vorbeste Kaurismäki e, pentru cine mai are dubii, bunatatea. Ce e de partea cealalta nu mai conteaza.
Cealalta parte a sperantei/Toivon tuolla puolen, de Aki Kaurismäki. Cu: Sherwan Haji, Sakari Kuosmanen, Kati Outinen, Tommi Korpela