Specializata intr-un gen de nisa, anume bluesul, firma detine in portofoliu si rock progresiv, metalic sau alternativ. Slujind traditia muzicii de calitate, de suflet si de petrecere nabadaioasa, Provogue/Mascot nu neglijeaza noutatile ce pot deveni traditie peste un timp neprecizat. Nu-i singura care procedeaza astfel, fireste; orice casa de editura cauta sa-si asigure existenta de maine cheltuind o farama din profitul de azi. Cine n-o face, se condamna la efemeritate. Iar prezumtia de legenda, ca in cazul „experimentului“ Factory, din Manchesterul anilor 1980, nu functioneaza oricand. Asadar: Kenny Wayne Shepherd Band – Lay It On Down (blues-rock fara compromis, cu solistul in mare forma); Sonny Landreth – Recorded Live In Lafayette (dublu set, acustic si electric, ireprosabil tehnic si antrenant muzical); Jonny Lang – Signs (11 piese care consolideaza statutul chitaristului in prima liga); Joe Bonamassa – Live at Carnegie Hall (superstarul Bonamassa nu avea nevoie de alt document care sa-i ateste valoarea; dar un concert „acoustic“ la Carnegie se cuvine onorat cum trebuie, video si audio); Stanton Moore – With You In Mind (un omagiu adus lui Allen Toussaint, muzician emblematic pentru New Orleans; bateristul este acompaniat de alte nume celebre in zona aceea mirifica: Trombone Shorty, Maceo Parker, Cyril Neville, Nicholas Payton sau Jolynda Kiki Chapman); Neal Schon – Vortex (dublu CD imersiv in universul unuia dintre veteranii scenei rock); Simo – Rise & Shine (dupa albumul de anul trecut, Let Love Show The Way, trioul condus de chitaristul si vocalistul J.D. Simo revine in forta cu sunet proaspat, dur si incitant, plin de melodicitate si atractiv ca un whisky de Tennessee, tratat cu miere; dragostea e un ingredient nelipsit!); Triggerfinger – Colossus (hard-rock de buna factura); Little Hurricane – Same Sun, Same Moon (duoul american Tone Catalano – C.C. Spina scoate al patrulea disc, fara sa ajunga la celebritatea altor trupe de doi membri, insa muzica e cat se poate de bine facuta si gandita, amintind pe alocuri de White Stripes, dar si de unele trupe engleze de-acum doua sau trei decenii); Ayreon – The Source (Arjen Lucassen continua seria discurilor conceptuale, ca un romancier de succes obligat de contract sa scrie noi episoade ale povestilor din alte lumi, inchipuite si tehnicizate la maxim); Quinn Sullivan – Midnight Highway (baiatul acesta, care a implinit 18 ani in martie, are deja trei discuri de blues-rock inca nematurat, dar plin de energie si dorinta; mai mult decat discurile, conteaza faptul ca Buddy Guy a recunoscut in el viitorul bluesului, asigurandu-i intrarea in club, la fel cum B.B. King o facea pe vremuri pentru Stevie Ray Vaughan sau Joe Bonamassa); Aaron Keylock – Cut Against The Grain (alt chitarist, minor ca varsta – abia 16 ani –, care isi vede primul disc editat de-o casa majora, cu piese ce denota o maturitate uimitoare, daca n-o fi contrafacuta, pe linia clasicilor Rolling Stones, Rory Gallagher, Johnny Winter, Steve Marriott si a muzicii country din mijlocul Americii, la care viseaza orice rocker); Walter Trout – We’re All In This Together (chitaristul care si-a infruntat cancerul, invingandu-l cu brio, aduna pe acest disc numele importante ale bluesului, incepand cu strabunicul John Mayall, continuand cu Kenny Wayne Shepherd, Warren Haynes, Eric Gales, Sonny Landreth, Joe Louis Walker, Robben Ford, Edgar Winter, Mike Zito, Randy Bachman, John Nemeth, Charlie Musselwhite si terminand cu fiul propriu, Jon Trout, chiarist bun si el, dar…).
Colectia mea este incompleta, desigur. Nimeni nu-i perfect.