Orice eveniment dintr-un festival de artele spectacolului, forme de creație colectivă prin natura lor, înseamnă bătăi de cap mai multe și mai mari decât organizarea a ceva similar din alte sfere ale artisticului.
Pentru un spectacol de o oră sau două, e nevoie de 1, 3, 5, 7, 10 actori în distribuție, de 5-10 tehnicieni, de mijloace de transport și cazări pentru toți aceștia, de camioane pentru decoruri, recuzită și, în anumite cazuri, diverse elemente de scenotehnică. Autorizația de intrare în oraș pentru camioane/ tiruri, căile de acces către sălile de spectacole, descărcarea sunt tot atâtea alte chestiuni care trebuie gestionate.
Cel mai complicat e pentru invitații din străinătate, care, de regulă, transportă scenografia cu avionul, iar atunci găsirea unor soluții solicită multă creativitate. În anumite cazuri, pentru a le putea trimite la cargo, componente ale decorurilor trebuie tăiate și, odată ajunse la destinație, reasamblate. Au fost cazuri în care era mai ieftin și mai simplu să le refacem direct la Iași, pe baza unor schițe, decât să fie aduse pe calea aerului. S-au petrecut și faze nostime când, la spectacolul Zic Zac de pildă, echipa a uitat, în 2014, la București câteva cutii cu costume și recuzită și a fost nevoie să improvizăm soluții ad hoc.
Cele mai complicate situații sunt acelea cu decoruri mari, grele, cum a fost, în 2016, la #Fabula urbană 2. Bizoni, Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu. La spectacolul lui Radu Afrim decorurile realizate de Dragoș Buhagiar erau compuse din zeci de mașini de spălat automate, majoritatea funcționale. Radu Afrim e prezent și anul acesta în program cu un spectacol extraordinar, cel mai bun spectacol al său de anul acesta, realizat la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, Wolfgang. Romulus Boicu, realizatorul decorurilor, a apelat la o sumedenie de aparate electrocasnice, printre care, desigur, și o mașină de spălat. Floare la ureche, mi-au zis tehnicienii de la „Luceafărul“după istoria de anul trecut cu motostivuitorul. Acum, câteva frigidere, un aragaz, o mașină de spălat sunt curată boierie. Ceea ce nu știau e faptul că în spectacol apare un Trabant.
De fiecare dată, cel mai complicat a fost cu pianele
Soluții ingenioase au necesitat și cimpoierii din Loch Katrine Highlanders, care trebuiau să își aducă instrumentele ca bagaj de cabi-
nă. În ediții precedente, când a mai fost vorba despre instrumente muzicale, am reușit să le înlocuim cu unele de la colegii de la Universitatea de Arte sau de la Filarmonică. De fiecare dată, cel mai complicat a fost cu pianele, transportul lor în oraș necesitând condiții speciale și, obligatoriu, acordaj direct în scenă.
Artiștii scoțieni trebuiau să vină nu numai cu tradiționalele kilturi, dar și cu cimpoaiele, fiecare valorând câteva mii de lire sterline. Negocierile cu compania de transport aerian au durat ceva, mai ales că la momentul în care am perfectat detaliile venirii lor la FITPTI exista un zbor direct Glasgow-Iași, care ulterior a fost scos. Inițial ni s-a spus că e musai să le pună la cală. Apoi că trebuie să mai plătim un bilet pentru fiecare instrument, pentru a-l pune pe scaun, alături de proprietar. Ulterior, un singur bilet pentru toate. Finalmente, le consideră bagaj de cabină, dar nu mai acceptă alt bagaj. Ceea ce contează e că Willie Park și colegii lui își vor lua cu ei, în condiții sigure, prețioasele cimpoaie. Pe care le veți putea auzi în zilele de festival pe străzile orașului.
Am găsit foarte multă înțelegere și sprijin
O altă aventură interesantă a fost aceea a vizelor. Ocazie cu care
mi-am amintit de complicațiile și umilințele pe care trebuia să le suportăm când nu eram cetățeni UE, dacă voiam să călătorim pe undeva. Și cât de ușor e acum să ajungem în aproape toate colțurile lumii. O mini-odisee care a durat câteva luni a fost îndeplinirea formalităților consulare pentru artiștii din Vietnam. Inițial, aceștia și-au depus actele la ambasada noastră din Hanoi. Numai că tocmai expira contractul de închiriere a sediului și, pentru câteva luni, exact cele care ne interesau, vizele solicitanților din Vietnam se acordau în Malaezia. Artiștii vietnamezi au încercat varianta online, nu s-a putut. Li se cerea deplasarea de la Hanoi la Kuala Lumpur. Așa că m-am trezit într-o noapte la ora 4, ca să vorbesc la consulatul nostru din Malaezia. Am găsit foarte multă înțelegere și sprijin, mulțumesc mult! Așa încât, după multe emoții, Nguyen Ho Thuy Tien și Ta Xuan Duy au obținut vizele și vor ajunge la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (ediția a X-a, 5-12 octombrie, Orizonturi). Pentru prima oară în România, numai la Iași.
Și tot despre vize a fost vorba și pentru Turcia, Nigeria, în acest din urmă caz chiar cu un telefon la Direcția de emigrări, pentru verificări, conform legislației în vigoare. Cum ziceam, situațiile mi-au reamintit de prima mea experiență cu vizele de călătorie. Era la începutul anilor ’90 și am stat două zile la coadă la poarta Ambasadei Franței din București. Ploua, era frig, programul cu publicul avea numai câteva ore, se intra greu și am făcut coada aceea două zile la rând. Abia a doua zi am reușit să îmi arunc actele dincolo de uriașa poartă metalică, apelând la un binevoitor de la un minister care venea frecvent și căruia i se făcuse, cred, milă de mine. L-am convins să-mi ia și mie actele și să le depună. A reușit, am primit viza și așa ajungeam pentru prima oară la Paris. Slavă Domnului că suntem în UE!