V-aţi imaginat vreodată cum ar fi condusă lumea de artişti – şi anume, ca să rămânem în spaţiul rubricii noastre, de rockeri? Vulgata culturii vehiculează opinia că orice dictator ascunde în dulap scheletul unui artist ratat.
Exemple sunt destule, de la emblematicul, aproape miticul, Nero la încă fascinantul (ca întrupare a răului) Hitler. Artistul are ceva special în fiinţa sa: o sete de absolut ce-l face intolerant deseori, inclement şi incapabil de empatie fără o drastică analiză critică. Numai după ce-şi transpune în operă visele, frustrările, ambiţiile sau înfrângerile, un artist astfel realizat se poate detaşa de asprimea luptei duse de cele mai multe ori cu sine însuşi, poate chiar să admită că mai există şi altc(in)eva în jur. Pare evident de ce absolutiştii au diverse pulsiuni creative, ba chiar decretează cum trebuie să arate orice obiect de artă, faţă de care n-au nici o îndoială, crezând că se pricep, deşi sunt, esenţial, doar talente ratate. Şi dacă vreun Stalin, Hitler sau Mao degajă ceva grandios şi luciferic prin ce-au făcut, când dai de-un Radu Vasile (alias poetul Radu Mischiu), nici ridicolul nu poate fi întrupat în expresia lui perfectă. Contemporan cu ţărănistul nostru, britanicul Tony Blair, autodeclarat rocker şi admirator al inenarabilului Keith Richards, încă este un subiect istoric neclar: a făcut bine sau rău? Războiul din Balcani i se datorează, se pare, şi dacă a scăpat neincriminat, e pentru că aparţine „sistemului“. Acel sistem care transgresează graniţele şi regimurile, după cum o spun şi cei de la KMFDM, în recentul album Hell Yeah (2017, Ear Music).
„Your government hates you
Hates you ’cause you’re free
Can’t be fooled, won’t be ruled
By the total state machine
Control, control, homogenize
Going through great lengths
Fascist blight won’t recognize
Diversity is human strength.“
Aparent, textul acestei piese – Total State Machine – vizează situaţia din SUA, unde maşinăria statului poate fi combătută în fel şi chip, dar unde lucrurile au involuat de câţiva ani încoace într-un mod incredibil. Transpusă în scumpa noastră ţărişoară, situaţia devine cât se poate de grotescă urmare a lipsei de anvergură etalate de toate seriile de guvernanţi fără teamă de ridicol, iar meteahna cramponării de scaun a plusat cu doza necesară de promiscuitate întru justificarea expresiei „după noi, potopul“. Nu mă pot detaşa de impactul politico-social pe care clasa conducătoare din zilele noastre, de aici şi de aiurea, îl imprimă mersului omenirii, fiindcă oricâtă „distracţie“ presupune muzica rock, trupe precum KMFDM demonstrează că responsabilitatea e inclusă în ADN-ul fiinţei umane. „Guvernul se schimbă/ opresiunea rămâne“, spune Sascha Konietzko, textierul, compozitorul, instrumentistul, creierul şi sufletul trupei KMFDM. Într-o lume în care „Dog eat dog/ To stay alive/ Law of nature/ Only the tough will survive“ (Hell Yeah), iar „guvernul ne urăşte fiindcă nu ne este frică“, noi nu vom fi reduşi la tăcere decât dacă ne-am pierde credinţa. Ideea vine parcă din atitudinea şi învăţătura papei Ioan Paul al II-lea, şi este împărtăşită de mulţi oameni a căror voce nu se aude. Iar aici se face racord cu altă idee ce-a pus în mişcare milioane de oprimaţi, enunţată de Václav Havel, înainte să ajungă preşedintele unei ţări mici, exemplu pentru altele, şi iubitor adevărat al rockului, nu unul prefăcut, ca toţi politicienii pripăşiţi temporar prin funcţii decizionale.
Albumul are tot ce-şi poate dori ascultătorul pretenţios: ritm, melodie, coerenţă, incisivitate, forţă. Diversitatea influenţelor (disco, reggae, progresiv, thrash, speed) nu exclude unitatea ce plasează şi această realizare KMFDM sub steagul rockului industrial de cea mai bună calitate. Nucleul trupei se păstrează, Konietzko având alături pe Lucia Cifarelli, Andy Selway, Jules Hogson şi pe desenatorul Aidan Hughes aka Brute.