Corespondentul ei ar fi, probabil, muncitoarea de la Apaca, daca e sa pastram domeniul de activitate. Dar, daca e sa raminem fideli subtilei nuante de senzualitate si mister destul de usor de descusut, midineta noastra e studenta de 20 de ani, care sta la camin si maninca o shawarma in pauza dintre cursuri, drept pentru care am putea-o numi prinzoarma, ceea ce nu suna deloc senzual, ba chiar e putin infricosator.
O astfel de midineta i-a luat mintile catastroficului filosof Jean-Baptiste Botul, intr-o noapte a anului 1937, cind, facind pe taximetristul socratic prin Paris, a luat o domnisoara drept pasagera si n-a mai dus-o acasa decit a doua zi dimineata. Botul, in pledoaria sa tinuta in fata tribunalului profesionist al taximetristilor, a apelat la exemplul unui alt filosof, cazut prada unui „demon al amiezei” (asa se cheama cartea in care e transcrisa pledoaria, Nietzsche sau demonul amiezei): Friedrich Nietzsche, subjugat de demonul-midineta Lou Andreas-Salome (domnisoara care in general a luat viata foarte in serios si i-a avut drept parteneri intelectuali pe Rilke si Freud).
Botul, in stilul lui rasuflat, descrie intilnirea dintre cei doi, din care am transcris mai jos un pasaj, spre deliciul maselor: „26 aprilie 1881 este ziua intilnirii lor. Iata in ce termeni o abordeaza filosoful pe tinara: „Din ce stele cazut-am oare, astfel incit sa ne intilnim?”. Aceasta fraza e leit Nietzsche.
Nu prea e o declaratie spontana. E poezie… Sau afectare. Nietzsche avea tendinta de a vorbi din carti, si nu numai atunci cind se gasea sub bolta unei capele. Lou a priceput pe data ca a prins pestele cel mare”. Desteapta fata. Cit despre Botul, sper doar ca taximetristii l-au taxat si pentru verbozitatea lui nesuferita, cu care n-ar fi fost in stare sa cucereasca nici cea mai slaba de inger dintre midinete.