Intenționam să dedic acest spațiu pianistei Alina Azario și Festivalului pe care îl organizează de câțiva ani buni în memoria și sub numele Clarei Haskil, dar o suită de împrejurări neașteptate, între care repetițiile pentru deschiderea, vineri, a Festivalului ce se desfășoară la Sibiu, ne-a făcut să amânăm discuția. De Alina Azario mă leagă nu numai marea admirație pentru arta Clarei Haskil, dar și o idee comună, pe care i-am împărtășit-o nu de mult și ministrului Culturii cu ocazia unui interviu pe care ni l-a acordat la Europa Liberă: dincolo de George Enescu, în istoria recentă au existat muzicieni de marcă, astăzi celebri în lumea întreagă și al căror nume este asociat imediat, aș zice în mod reflex, de toată lumea, cu românii și România.
Așa sunt Clara Haskil și Dinu Lipatti, care ar merita cu prisosință să fie celebrați cu adevărat și în țara lor de origine și, mai ales, să li se creeze muzee adevărate, cu întreg aparatul cuvenit, inclusiv materiale informative în limbi străine și înregistrări puse la dispoziția unui public internațional, ce le-ar vizita cu siguranță și care ar contribui în mod real și fără costuri majore și manifestări festiviste la consolidarea unui bun renume și imagini a României în lume. Nu de case de cultură purtând numele lor are nevoie Bucureștiul, în ciuda unor primitive opinii și decizii costisitoare luate de Primăria capitalei.
Desigur, apariția și lansarea la Humanitas, în ajunul deschiderii Festivalului de la Sibiu, a unei noi traduceri a biografiei semnate de Jérôme Spycket este de salutat – ediție despre care Alina Azario susține că este mult mai bună, mai conformă cu originalul decât cea apărută cu decenii în urmă la Editura Muzicală.
Din păcate, ediția este lipsită de un minimum de actualizare, ce ar fi fost absolut necesară în raport cu volumul ce a stat la baza traducerii și care datează din… 1975. Și nu era mare greutate ca măcar anexa, incluzând discografia pianistei, să fie actualizată, după ce pe piața internațională au apărut numeroase înregistrări inedite la data redactării cărții lui Spycket, iar recent chiar un film documentar realizat și difuzat cu participarea canalului Arte.
La fel, ar fi fost necesară o minimă bibliografie actualizată, la dispoziția mai tinerelor generații cărora li se adresează, în fond, această nouă traducere. Discul-carte Omagiu Clarei Haskil-Dinu Lipatti, publicat de casa de discuri Tahra și incluzând atât concertografia, cât și discografia, compilate de René Tremine și Myriam Scherchen la Paris, ar fi fost de mare utilitate.
Dar sunt recomandate acest gen de cărți, cum este biografia Clarei Haskil, tinerilor muzicieni? Nu am un răspuns. În treacăt prin București, am avut curiozitatea de a vizita librăria Universității Naționale de Muzică, unde am constatat cu inima strânsă sărăcia cărților propuse studenților; nici gând de biografia Clarei Haskil, nici gând de vreo carte despre Lipatti, iar în privința lui George Enescu nici gând de un Pascal Bentoiu, Capodoperele enesciene sau Breviarul enescian în forma sa carte sau pe discurile Casei Radio.
Și, legat de numele lui George Enescu, m-am blocat complet văzând halul mizerabil și revoltător în care apare vizitatorului, în curtea Universității, statuia realizată odinioară de Boris Caragea, sub regim comunist (1961). Să fie chiar societatea românească de astăzi complet oarbă și condusă de „madmen“, ucigași ai culturii, după o vorbă a lui Shakespeare, reauzită pe scena Naționalului la festivalul de teatru?