„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Intervenția, de Dinu Guțu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Strada Piezișă e blocată toată de câini și băieți de la U. Să fie vreo 2.000. E ca la Euro, se cântă și se bea în stradă. Carnaval și voie bună. Ne sare inima de bucurie. N-am văzut atâția câini într-o deplasare de mult. Bine, jumătate or fi băieții lui U Cluj, cu care avem tovărășie, dar meciu-i la 9 și mai trebuie să vină lume. Cineva dă tonul: U Cluj suntem noi, U Cluj suntem noi și suntem frați cu voi! Cu mâinile ridicate le răspundem: Dinamo suntem noi, Dinamo suntem noi și suntem frați cu voi. Repetăm de câteva ori treaba asta și schimbând ritmul: Pentru că suntem frați, pentru că suntem frați, dăm muie la spurkați. Lumea aplaudă, băutura curge. E coadă la fiecare bar și alimentară din zonă. Ne salutăm cu lume pe care n-am văzut-o de mult. Unii au venit cu low costul de la Londra ori din Italia pentru meciul ăsta. Bine, mult spus pentru meci, mai degrabă pentru o noapte de beție cu ai tăi. Ne facem loc prin mulțime, un pic timizi și de la cele câteva beri pe care le-aveam de recuperat față de restul lumii. Cei mai praf, câțiva băieți vechi de-ai noștri, cu joburi bune și poziție în societate, s-au dezbrăcat la bustul gol și aruncau cu sticlele goale ori cu petarde în mijlocul străzii. Apoi au răsturnat o masă de plastic și-au început să se bată în joacă cu câteva scaune. Un altul scutura un brăduț scos dintr-un ghiveci. Am zâmbit cu toții la scenă și ne-am făcut loc mai încolo, să ne punem pe băut. Tobele băteau a mare spectacol, iar Toma, regele, dădea tonul urcat pe-o masă de lemn. Feeric aproape.
Peste-o oră pornim în mare corteo spre stadion. Câteva mii. E un sentiment ciudat c-ai venit ca un trib nomad, făcând sute de kilometri, ca să cucerești o seară liniștea unui oraș. Antinuș e deja luat și, c-o bere în mână, se dă la o polițistă care păzea din mașină mulțimea.
— Domnișoară, domnișoară, nu vă supărați, ce Facebook aveți? o întreabă el.
— Mai bine vă spun cât e amenda pentru băut în public, îi spune ea mieros, un pic pe flirt.
— Fac bani să mă simt bine, doamnă, păi, nu de aia-i fac ? râde Antinuș. Dați-mi amenda, da’ scrieți-mi Facebookul pe spatele ei.
Sunt amândoi până-n treizeci și-și zâmbesc destul de a subînțeles. Polițista se face că scoate ceva din torpedou. Antinuș o roagă doar să nu-l împuște, în rest să facă ce vrea ea. Colegul polițistei de la volan devine un pic posesiv și face o grimasă a nemulțumire, dar n-are curaj să intervină. Antinuș îi zâmbește domnișoarei și scoate telefonul să facă un selfie. Chiar par că se potrivesc amândoi. La un semn, Antinuș dă tonul la una: Iubim Poliția Românăăă, iubim Poliția Românăăă.
Ca-ntr-o idilă imposibilă, îi spune domnișoarei polițist la final:
— Las’, că n-au intrat deplasările-n sac, ne vedem la următoarea. Vă sărut, știți unde mă găsiți.
Își vede de drum, dar nu pentru mult timp, căci pe cealaltă parte a străzii un echipaj de la Forțele Speciale au oprit un Logan cu dinamoviști ca să verifice portbagajul. Antinuș e primul la căscat gura și, sigur pe el, îi întreabă pe mascați:
— E pericol, să mă dau mai la o parte? Oare ce vom găsi? Cetățene, raportează, ce ascunzi? se maimuțărește Antinuș la șofer.
Mă gândesc că-i nasol să fii așa înalt și prost câteodată, uitându-mă la Antinuș, în timp ce un mascat parcă-mi ascultă gându’ și-l ia ca pe-o pisică de subraț și-i zice ferm: vă rog să vă deplasați. Urcăm cu greu dealul Gruiei și, aproape de stadion, jandarmeria face un țarc improvizat, un fel de prim filtru de control la intrare. Antinuș n-are răbdare să stea la un loc și merge nervos și pe caterincă chiar în fața cordonului de jandarmi și-ncepe: Jandarmeria și cu Filipescu o ling în pizdăăă pe Stela Popescuuuu, haide, bre, cu toții. Lumea râde ca la circ de Antinuș. Și jandarmii râd. Mai dă tonul de câteva ori la același refren, dar se lasă păgubaș, pentru că nu-l preia nimeni, și-i vine o altă idee:
— Bă, ca să nu mai stăm la coadă, zicem c-avem un transport special și c-am vorbit cu Niculescu, oficialu’, și știe el despre ce e vorba.
Schema lui Antinuș merge și ne facem loc prin mulțime. Sunt un pic mai treaz decât ceilalți și mi-e rușine de boschetăreala lui Antinuș. Ajungem totuși repede în Peluză. Se umpluse aproape până la refuz, deși mai era multă lume afară. Punem steagul pe gard, dar numele grupului, scris la baza cârpei, nu se poate citi din cauza unui panou de la o firmă de ciment, pus chiar în spatele porții. Antinuș, aproape pe steroizi, ia o vargă de undiță cu care fluturăm steagurile și-mpinge prin gard panoul publicitar, ca la turnirurile de cavaleri bețivi. Nu-i iese din prima, dar e tenace. Panoul se balansează ușor și Antinuș îi dă o ultimă lovitură fatală. Gata, acum se vede și numele și vedem și noi, dă raportul Antinuș și dispare în mulțime mai bine de-o repriză.
Îmi fac loc lângă Gil, un băiat imens de la Cealaltă Peluză, și aproape mă lipesc cu fața de gardul care ne desparte de teren. Mă uit la meci ca printr-un vizor de ușă, prin crăpătura unui steag de gard, închizând un ochi ca să pot focaliza mai bine la poarta cealaltă, unde CFR-u’ e pe noi cam de-o repriză. Cei din rândurile de mai sus nu văd nimic de reclamele și steagurile din față, dar sar ritmat și cântă pe repeat: Iar sunt seara departe alături de Dinamooo… Magic sentiment. La o centrare banală, portarul CFR-ului scapă mingea, de zici c-avea ulei în mănuși, Filip urmărește și-o dă cu șpițul. Goooool, Gooooolll, băăăă! Urlu în același timp cu câteva mii de oameni. Începe un pogo general, ne-mpingem de bucurie. Se-aruncă hanorace și șepci în aer, iar Gil profită de moment că nu-l vede nimeni și lovește gardul din față aproape de punctele de sudură. Lovește cu piciorul ca la antrenamentele de kick-boxing, cu un rânjet subtil pe față, ca și cum știe el ce știe. Jumătate din gardul de metal cedează și nu ne mai simțim neapărat ca-ntr-o cușcă de animale. Nimic nu mai contează, peluza cântă cu bătăi ritmate, pe melodia aia din anii ’90, They don’t care about us, parcă: Cântă băieții, cântă întruna,/ Cântă peluza, cântă nebuna!/ La La La La La La La La La Laa/ Fără rețineri, doar suntem tineri,/ Fără regrete, doar sentimente!/ La La La La La La Laa.
Cartea
„Romanul de debut al lui Dinu Guțu se mișcă între două lumi – harnicii scriitori de proiecte ONG-iste și ultrașii. În ambele zone, Guțu face treabă bună – disecă umanitatea forfotitoare a suporterilor dinamoviști, cu adversitățile, combinațiile și petrecerile pe care le fac când sunt în deplasări, și dă la iveală strategiile cinice din industria atât de profitabilă a oamenilor frumoși din ONG-uri: avem dimensiune roma în proiect? Cum să nu! Sunt incluse femeile? Nu se pune problema. Avem dimensiune lgbt? Aveeem. Realismul e pop, fără bovarisme dostoievskiene, dar cu atât mai eficient. Dacă în descrierea burgheziei civice se simte o oarecare ostentație demonstrativă, în survolul «ultimilor oameni» din galerii Guțu se lasă furat de poveste și dă măsura talentului de scriitor – personajele au culoare, sunt conturate în tușe concise, iar umorul e irezistibil. Sunt pasaje la care am râs in hohote.“ (Adrian Schiop)
Autorul
Dinu Guțu este antropolog, jurnalist cultural și membrul unui grup ultras. Teza de doctorat este o etnografie despre ultrașii de la Dinamo (Ultimii oameni. Etnografia unei peluze, 2015). A mai publicat o serie de articole academice și capitole în reviste și volume din România și Marea Britanie. Este colaborator la platformele Art7.fm și Platzforma. Mai scrie pentru Criticatac, Vice și Casa Jurnalistului.