Cum spuneam săptămâna trecută, de câteva luni m-am mutat din Timișoara într-un sat de la periferie și încă mă întreb: acum stau la sat? La oraș? În suburbii?
Știu că pare un fleac, cui îi pasă ce nume îi dai Julietei sau trandafirului sau locului unde stai atâta vreme cât ești mulțumit de el – dar nu-i chiar așa. Cuvintele sunt importante. Etichetele sunt importante. Pe vremuri un buletin de București sau de municipiu, oricare ar fi fost el, era important. Iar locul unde stai îți definește întru câtva statutul social. Țăran, orășean, bucureștean, văscăuțean, buzăuîntorsurean… nu-i același lucru.
Sigur, dintr-o perspectivă administrativă lucrurile sunt simple: stăm la sat, avem un primar cu greutate și tradiție (vreo patru mandate), un primar pesedist, cum e obiceiul la țară, și o carte de identitate emisă aici, la comună. Și totuși ce fel de sat mai e satul românesc de lângă marele oraș? Am început să mă gândesc la toate astea când Alina a postat pe Facebook câteva fotografii cu titlul „Viața la țară“, printre care și un colț de stradă văzut prin fereastra casei, iar cineva a comentat scurt: „Nu-i chiar țară, pentru că aveți asfalt“. E și asta o perspectivă, mi-am zis. La țară, adică la terra, ai drumuri de pământ, case cu ostrețe și o șură cu lemne, ca să faci focul când vine frigul sau când gătești. E un clișeu, o imagine tradițională care ne definește – la urma urmei, suntem un popor de țărani. Asfaltul e deja o haină de oraș peste pământul satului. Iar când pe asfaltul acela circulă sute de mașini, iar la colțul străzilor sunt trasate treceri de pietoni și, din loc în loc, semafoare – foarte necesare, altfel riști să fii călcat oricând de un localnic cu o mașină prea puternică pentru sat –, deja ne-am îndepărtat mult de satul lui Goga, al lui Preda sau al lui Rebreanu, fiindcă de fapt la ele ne gândim de obicei noi, orășenii cu doruri rurale.
Satul în care ne-am mutat nu are doar asfalt. Are și trotuare, care de obicei nu sunt ocupate de mașini – o diferență imensă față de oraș. Mai mult, trotuarele sunt reparate sau înlocuite de administrația locală, care a construit și o pistă de biciclete de câțiva kilometri, pe toată întinderea străzii principale a comunei și apoi mai departe, până la o pădurice din apropiere. Fâșiile de verdeață din fața caselor sunt tunse periodic de angajații primăriei, fiindcă țin de domeniul public. Există o rețea de apă curentă extinsă în întreg satul, în paralel cu o rețea de canalizare, ambele construite în urma unei finanțări europene, iar majoritatea caselor sunt racordate la rețeaua de gaz. Gunoiul este ridicat periodic de firma de salubritate a primăriei Timișoarei. Așadar, gaz, apă curentă și canalizare, ca în orice oraș european decent. Sau ca în orice sat european ideal – nu însă ca în satele românești reale. În satul unde locuiește mama, de exemplu, rețeaua de apă curentă, construită tot cu fonduri europene, funcționează prost, intermitent și mai mult „în vale, că la deal apa nu prea urcă“, iar canalizarea – și ea finanțată din bani europeni – se limitează deocamdată la niște șanțuri săpate pe străzi (neasfaltate), care se astupă încet-încet de la sine. Dar se poate și mai rău.
Noul meu sat are, desigur, magazine și crâșme, dar și trei marketuri ale unor companii internaționale. Se zvonește că în curând la marginea lui se va construi și un supermarket. Există două sau trei farmacii, un magazin de produse naturiste, vreo două saloane de cosmetică. Am intrat o dată într-unul din ele, ca să mă tund, și în locul frizerului nea Gică pe care mi-l imaginam, m-a întimpinat un tânăr tuns după ultima modă (cred), care avea la brâu o centură de pistolar cu scule frizerești și care m-a privit cu reproș când i-am spus că am venit așa, fără programare. În interiorul luxos, vag futurist, cu pulturi de marmură și oglinzi înalte, o doamnă intra la masaj, alta aștepta la pedichiură și – cum am aflat când am tras cu urechea fără rușine – o epilare inghinală și mai erau vreo doi clienți care își făcuseră programare. Până la urmă am reușit să mă tund și nu mai povestesc cât a durat și cât de migăloasă mi s-a părut toată operațiunea.
Bun, deci locuiesc într-un sat oarecare. Un sat cu gaz, apă curentă, canalizare, cu trotuare și pistă de biciclete, un loc unde poți mânca naturist, nu numai natural, și îți poți face o epilare inghinală – dar neapărat cu programare. Așa-i că totuși sună straniu?