Prin natura profesiunii noastre, criticii suntem printre primii spectatori ai unei noi producții artistice, indiferent de genul ei. Invitați la vernisaje, lansări, premiere, dăm un prim feedback creatorilor și cele dintâi repere orientative publicului.
Uneori însă se întâmplă ca un critic să revadă de mai multe ori aceeași creație, în momente diferite, pentru a surprinde mai multe nuanțe, a vedea cum evoluează un actor sau, cum mi s-a întâmplat mie, pur și simplu întâmplător. Nu am premeditat să revăd, la aproape un deceniu de la premieră, Boala familiei M. de Fausto Paradivino, un titlu înscris pe afișul Teatrului Național „Mihai Eminescu“ din Timișoara de Radu Afrim, în proaspăt inaugurata atunci Sala 2. Un exemplu de reamenajare inspirată și reintegrare fericită în circuitul public a unui imobil de patrimoniu, uzat de vreme, preluat și refuncționalizat de managementul eficient al Adei Lupu – manager, și Ion Rizea – director artistic.
Îmi amintesc de seara aceea din 2008, când Sala 2 își făcea debutul cu un spectacol special, atât de potrivit pentru ambientul ce așeza în armonie mărturiile vechiului manej imperial și noua structură interioară propice reprezentațiilor teatrale. Și la fel de bine, de parcă ar fi fost ieri, îmi amintesc de emoțiile pe care le-a generat viziunea afrimiană asupra textului lui Paradivino. Sunt teme recurente în estetica lui Radu Afrim – familia disfuncțională, raporturile descompuse dintre părinți și copii, dragostea etiolată, iubirile ratate, suferințele privite la nivel micro, al primului cerc afectiv reprezentat de mamă, tată, frați, surori, prieteni.
Înlocuirile afectează un spectacol
Nu are relevanță contextul care m-a readus la Boala familiei M. în 3 noiembrie. Mi s-a părut provocator să-mi verific reacțiile de acum câteva sezoane și să urmăresc ce s-a petrecut cu spectacolul în tot acest timp. Regulile profesionale impun ca o creație scenică să rămână identică versiunii de la premieră, în formatul imaginat de regizor și de interpreți în cursul repetițiilor. Firește, de la o seară la alta există niște minime diferențe, mai ales de intensitate afectivă, potențate de raporturile subtile, invizibile, dar reale, dintre scenă și sală, de acel transfer emoțional care dă pulsul unei reprezentații și care o face să fie unică. Fără a fi entități uniformizate, sunt săli/ publicuri mai deschise decât altele, care răspund vibrant la ceea ce transmit artiștii dinspre rampă. Dar există și săli/ publicuri reci, la care artiștii ajung mai dificil, care se lasă mai greu atinse de fluxul transferat dinspre scenă. Indiferent însă de reacția sălii, spectacolul nu trebuie să părăsească desenul estetic din seara de gală, când regizorul le predă, practic, interpreților și tehnicienilor creația la care au trudit împreună.
Zece ani e un interval rarisim pentru rezistența pe afiș a unui titlu. Boala familiei M. are încă public (sala era plină!), s-a jucat cu întreruperi în decursul acesta și a necesitat două înlocuiri (Giani, întruchipat de Eugen Jebeleanu, a fost preluat de Călin Stanciu Jr., iar Colin Buzoianu –Fabrizio – a fost înlocuit de Cătălin Ursu). Înlocuirile afectează un spectacol – una este să participi de la început la pregătirea lui, să contribui cu propuneri, să te integrezi organic, pe așezate în ansamblu, și alta e să preiei din mers un rol, să îl joci după numai câteva repetiții. În pauzele mai îndelungate dintre două programări, intervine inevitabil uitarea (nu doar a textului), iar regizorul nu cred că a revăzut prea recent spectacolul. Boala familiei M. s-a metamorfozat treptat, îndepărtându-se de ceea ce a fost odată. Transformarea s-a produs exact din cauza acestor factori: relația vitală dintre interpreți și privitori; înlocuirea unor actori; foarte probabil, schimbarea garniturii de tehnicieni; reluarea după perioade mari de pauză.
E necesar ca regizorul să-și revadă periodic creația
Urmele lăsate de trecerea anilor asupra Bolii familiei M. se văd și-n decorurile Velicăi Panduru, care a obținut Premiul UNITER pentru această scenografie (2009). Frunzele uscate ale copacilor din scenă, simbol al oamenilor tomnatici în ciuda vârstei din story, au căzut complet. Crengile sunt goale, au devenit bețe, iar aspectul autumnal e indus doar de pământul ocru și de luminile adecvate cromatic ale lui Lucian Moga, manevrate cu câteva erori tehnice, de timing.
După ce Phaedra s-a jucat (între 1993 și 2001) de 172 de ori – la Craiova, la Teatrul Național „Marin Sorescu“, care l-a produs, și prin cele mai importante festivaluri ale lumii, pe unde fusese invitat –, când Silviu Purcărete l-a revăzut, spre finalul seriei, pur și simplu nu l-a mai recunoscut. Nu era neapărat degradat, era doar altceva decât intenționase echipa la premieră. E un proces perfect explicabil, inerent, iar pentru stoparea lui e necesar ca regizorul să-și revadă periodic creația și să o readucă la starea din momentul ei de start, filtrând deviațiile estetice.
Ce s-a schimbat în Boala familiei M.? Câteva accente. S-a pierdut din poezia suferinței ce venea inițial dintr-un stil de joc reținut, interiorizat. S-a glisat în dezechilibru către comic, din dorința de-a face publicul să râdă, ca semn că spectatorilor le place ceea ce văd, ca indicativ imediat al succesului. Distribuția a improvizat semnificativ mai mult, deviind de la cadrele, fie ele chiar flexibile, ale viziunii regizorale, într-un exces ludic care dezechilibrează ansamblul, alunecând în umor facil. Din acest motiv, contrastul cu dramatismul situațiilor scenice e disproporționat, iar efectele emoționale sunt corupte. Tensiunea se rarefiază, ironia se diluează în comic banal. E nevoie ca unghiurile expresive să redevină congruente, iar planurile emoționale, concurente.