Cine se uită la o trupă rock precum politicianul la interesele alegătorilor, observă un lucru aparent uimitor: dintre instrumentiști, doar toboșarul muncește!
Chitaristul se sparge-n figuri, vocalistul se agită bezmetic, basistul nu mișcă, atent la ceilalți, clăparul, dacă e vreunul, abia ridică pleata de pe claviaturi. Numai bateristul, deși stă pe scăunel, se zbate să umple sala de bubuieli, răpăieli, zdrăngăneli, geamuri sparte, tigăi trântite, un infern zgomotos. (Asta pare să fie și viziunea lui Nicolae Covaci, tarabostesul rockerilor români – vezi ce spune la năduf despre Țăndărică, într-o carte publicată de editura Integral). Însă nimeni nu contestă evidența: rockul fără baterist e apă chioară!
Bateriști celebri și iubiți sunt destui. Dar câți dintre ei au reușit să se impună ca lideri de grup, cu numele lor drept garanție? Nu foarte mulți. Între aceștia, Bill Bruford face figura unui gentleman desăvârșit, prin eleganța exprimării, prin finețea texturilor și delicatețea ritmului. Ai zice, ascultându-i discurile unul după altul, că e un baterist de muzică simfonică scăpat de constrângeri profesionale, care se relaxează în jazz. Și ar fi normal, știind că lecțiile dintâi i-au fost predate de angajați ai Royal Philarmonic Orchestra. Fondator al grupului Yes, Bruford era component de bază în spectacole vibrante și costisitoare oferite de formația ce-și câștigase un renume elitist. Genul fastuos, patentat de Yes, mi se pare mai înfipt în esența conceptului de rock progresiv decât al trupelor comilitoane, mult prizate în prima jumătate a deceniului 1970-1980. Că era totuși ceva împins dincolo de firesc, se vede azi, când greu asculți fără sedative excursii instrumentale ce țin parcă să demonstreze virtuozități, nu idei sau stări de spirit. Se mai poate vedea și din cele petrecute chiar în biografia grupurilor: despărțiri, reuniri, certuri, ieșiri solistice, experimente sterile. Caz concret: Bill Bruford părăsește Yes când trupa se afla în culmea gloriei, după realizarea neîntrecutelor până azi albume Fragile și Close To The Edge. Cauza? Epuizare indusă de „ciorovăiala“ (cuvântul e al lui Bruford) continuă asupra direcției muzicale de urmat. Pentru un tip care vrea să cânte liber, a te screme căutând chestii obscure, nemaiauzite, era pierdere de vreme. Probabil așa simțea și claviaturistul Rick Wakeman, plecat și el din Yes, ca să-și urmeze calea încununată de glorie.
Bruford a trecut la o altă trupă cu mari pretenții, King Crimson. Aici pare să se fi resemnat a da relieful necesar ideilor lui Robert Fripp, inovator ultrapretențios în rockul de avangardă. Atât de pretențios încât, după momentele de explozie creatoare, prefera să suspende activitatea grupului, decât să comită autopastișe. În interval, Bruford a lucrat cu nenumărați muzicieni și trupe aclamate de media, precum Brand X, Gong, U.K., nutrind ambiția să traducă în sunet compozițiile și ideile personale, ancorate în zona ambiguă dintre jazz și rock, numită fusion.
Înainte să-și constituie cvartetul Earthworks (capitol aparte în biografie), a înregistrat trei discuri consistente și remarcabile: Feels Good To Me (1978), One Of A Kind (1979) și Gradually Going Tornado (1980). De menționat: titlul celui de-al treilea este inspirat de-o lucrare grafică a compatriotului nostru, Paul Neagu. Coperta, evident, o reproduce.
La 40 de ani distanță, una dintre cele două case de discuri ale lui Bruford, Winterfold, readuce în circulație acel jazz-rock fermecător, într-un box-set de lux de doar 2000 de exemplare (semnate!): Seems Like A Lifetime Ago (2017). Patru CD-uri (unul cu „obișnuitele“ piese inedite) și două DVD-Audio, cu albumele din 1978 și 1979 perfect remixate în surround (Dolby 5.1) de crimsonianul Jakko Jakszyk, după benzile originale. Ediția este dedicată memoriei chitaristului Allan Holdsworth, decedat în aprilie. Prezența lui, doar pe primele două discuri, este absolut briliantă.