Am vizitat zilele trecute niște prieteni a căror fiică se află în pragul deciziei de a opta pentru o profesiune. La un moment dat al discuțiilor, copila m-a întrebat cu o mină serioasă ce ar fi de făcut dacă s-ar decide să devină critic de teatru. Întreaga asistență, deloc numeroasă,
s-a blocat, mai ales părinții, iar o tăcere semnificativă s-a lăsat instant în sufrageria unde simțeam că și temperatura scăzuse cu vreo câteva grade.
Amicii erau la curent doar vag cu vicisitudinile ocupației mele, cu atmosfera specifică mediului artistic și nu apreciau deloc interesul pe care puiul lor îl arăta față de o îndeletnicire în care nu poți avea foarte mulți fani, eufemistic fie spus.
Sinceră să fiu, mă miram și eu de curiozitatea ei bruscă, dar mă și flata, demonstrând că profesiunea căreia mă dedicasem nu e o Cenușăreasă pentru generațiile care vin din urmă, mult mai pragmatice, mai nerăbdătoare să aibă totul și deodată. Critica nu e o asemenea resursă!
Retrospectiv, îmi dau seama că puștoaica era îndreptățită să se gândească și la o această posibilitate: e o elevă foarte bună, apropiată de literatură, de arte, a făcut parte dintr-o trupă de teatru școlar sub îndrumarea unei coordonatoare care se pricepe la asta, dar, firește, părinții o văd mai degrabă computeristă decât artist freelancer ori comentator teatral. Luată puțin pe nepregătite de întrebarea ei, am vorbit vreo câteva minute, enumerând trăsături înnăscute și dobândite despre care cred că e nevoie în bagajul profesional al unui critic de teatru. Am început cu spiritul de observație și atenția distributivă. În urmărirea unui spectacol cu scopul de a-l analiza apoi în scris e nevoie de un ochi mai cuprinzător decât al unui spectator standard, aflat în sală pentru a-și umple timpul liber și a-și satisface o nevoie spirituală. Privirea expertă detectează nuanțe, idei pe care privitorii obișnuiți nu le remarcă. Însușirile acestea se activează și prin exersare, însă existența lor nativă conferă un atu important.
Fără a alcătui un top, o altă însușire esențială a unui bun critic de teatru este curiozitatea. Față de tendințele din domeniu, față de noii creatori care le promovează, față de evenimentele de gen și, nu în ultimul rând, față de noutățile din sfera teoriei teatrale. Conectarea la pulsul zilei, la direcțiile de ultimă oră, la inovațiile care bulversează creația scenică sunt alte caracteristici din lista obligatoriilor. Li se adaugă o memorie bună, în principal vizuală, pentru că teatrul e o artă a vederii, e locul spre care privim.
Am fost întrebată adesea cum așez atâtea spectacole în arhiva personală. Fiecare practician are tehnica lui, dar după vizionare eu notez aspectele care merită menționate într-o posibilă viitoare analiză. Formula clasică de cronică, în care semnatarul ei trebuie să facă referiri la toate componentele (piesă, regie, scenografie, coregrafie, muzică, actorie) nu prea mai e în vogă. Nu e doar o chestiune de modă, e un reflex de adaptare la evoluția genurilor jurnalistice, la interesul publicului care ne citește. Un articol ce examinează critic o creație se poate concentra preponderent asupra unui element care s-a remarcat, asupra unei chestiuni care a ruinat creația, asupra comparațiilor cu alte realizări similare etc. Exact aici intervine măiestria criticului, care, neîndoielnic, trebuie să aibă și talent literar. Cronicile, eseurile, studiile, reportajele teatrale sunt, ca specii jurnalistice, forme de literatură de specialitate, iar maniera în care sunt scrise determină numărul de cititori. Adesea, mă așez și eu în papucii unui cititor virtual și elaborez materialul din perspectiva zonelor lui de interes, doar că o fac cu expertiza acumulată în atâția ani de carieră de spectator avizat.
Calibrarea discursului critic în raport cu cititorii, fie ei spectatori ori creatori (și chiar dacă mulți artiști pretind că nu citesc cronicile și sunt opaci la opiniile critice, cu toții le citesc) e o altă grijă a meseriei. Dacă nu te adaptezi, și aici includ cantitatea de informație, felul în care argumentezi, invocarea unor teorii, referințele culturale, te pui în postura riscantă de a nu fi citit sau ca mesajul tău să rateze ținta propusă. Un critic fără condei, fără imaginație și talent scriitoricesc nu poate depăși nivelul meșteșugăresc.
Puterea de analiză, capacitatea de sinteză, abilitatea de a spune uneori multe în puține cuvinte (o adevărată provocare, pe care am acceptat-o, a fost să scriu cronici de cinci rânduri), de a pune în expresii accesibile concepte complicate care să-ți ranforseze afirmațiile sunt alte secrete ale profesiunii.
Inventarul e mult mai lung și include nenumărate detalii, dar mai pomenesc rezistența la efort, căci în festivaluri sau showcase-uri zilele sunt foarte, foarte pline, cu câte 3-4 spectacole/ zi, întâlniri, conferințe, lansări de carte etc., programe cărora trebuie să le faci față și nu doar să asiști, ci să le și procesezi analitic.
Am lăsat intenționat la final o aptitudine în absența căreia e mai înțelept să te apuci de altceva: să ai stomacul tare, ca să nu-ți cadă greu noianul de înjurături ale artiștilor încondeiați, care invariabil te adoră când îi lauzi, dar te detestă când le arăți nereușitele. Și, deși mă repet, o să mai spun o dată: critica de teatru nu e un concurs de popularitate.