Puține sunt trupele care de-a lungul unei cariere cu peste 15 albume (de studio sau live) și-au schimbat direcția muzicală fără să dea impresia că se află în treabă doar pentru că așa cere moda.
Norvegienii reuniți acum aproape un sfert de veac sub titulatura Ulver – „lup“ în graiul locului – au reușit. Când scriu „reușit“ am în vedere calitatea realizării, nu faptul în sine. (Precizarea e necesară în contextul superficialității ce, parțial, caracterizează showbizul.) „Haita“ scandinavă îl are în frunte pe Kristoffer Rygg, vocalist de finețe și forță, posesor al unui bagaj cultural de excepție, muzician versatil, fără fumuri genialoide. Alături îi stă, din 1997, Tore Ylwizaker, compozitor, claviaturist și arhitect al sunetului, iar din 2000 Jørn H. Sværen, și el instrumentist policalificat. Grupul și l-a adăugat în 2009 pe Daniel O’Sullivan (fără un englez, rockul parcă nu e rock!), chitarist, basist, prestidigitator al clapelor virtuale și reale. Să mai notăm colaborarea cu Pamelia Kurstin, vrăjitoare la fabulosul theremin, instrument ale cărui sunete par descinse de pe tărâmuri inexistente. În anturajul grupării se află și percuționiști, necesari mai ales în piesele death-metal – Erik Olivier Lancelot (acesta fiind și un flautist de intensă coloratură), Lars Pedersen, Anders Møller și încă unul, al cărui nume îmi scapă. Pe discuri mai apar și alți colaboratori, prea mulți pentru a-i aminti pe toți.
Diversitatea stilistică, asumată programatic și pusă în undă fără compromisuri, face din Ulver o grupare cumva nehotărâtă încotro să meargă. În glorioșii ani 1990, când se părea că death-metalul cucerise lumea, adeziunea la acel curent extrem aducea grupului o liotă de fani credincioși încă de la primul album, Bergtatt – Et eeventyr i 5 capitler (1995, Head Not Found Record). Schimbarea survenită pe al doilea disc, Kveldssanger (1996), evaluat scurt ca unul „întunecat“, anunța subtil disponibilitatea lui Rygg & co. pentru alte experimente. Ele au apărut cu fiecare disc nou, mai pronunțat sau mai discret, însă niciodată sub linia ce delimitează lucrul de mântuială de cel bine finisat. Evoluția oscilantă a îndepărtat destui ascultători nepretențioși, însă calitatea fiecărui proiect a câștigat sufragiul profesioniștilor. Din extremiștii cu aderență la un public limitat, dar zgomotos, Ulver a devenit emblematic pentru muzica de avangardă. Mărturie exemplară stă albumul Themes from William Blake’s The Marriage of Heaven and Hell (1998), amestec de sunete electronice cu riffuri și ritmuri heavy-metal, structurate în stil de operă rock, garnisită cu elemente industriale și pasaje ambientale, vocalize și recitări de strofe ca-n teatrul clasic.
Discurile norvegienilor defrișează – sau radiografiază – teritoriul înghețat al unui melos aparte. Cum niciunul nu seamănă cu precedentul, te poți păcăli ușor dacă aștepți ceva cunoscut. Este ce mi s-a întâmplat vara trecută, când am primit cel mai nou CD Ulver: The Assassination of Julius Caesar (2017, House of Mythology). Fiindcă știam discul din 2014, Terrestrials, cel cu Sun O))), am tot amânat să-l ascult, crezând că va trebui să suport alte armonii deprimante, de care chiar n-aveam chef. Un detaliu senzual din sculptura lui Gian Lorenzo Bernini, Răpirea Proserpinei, reprodus pe copertă în colorit gothic, e o trimitere înșelătoare, ca și titlul ales. Muzica se dovedește, în spirit și substanță, o întoarcere la fascinanții ani ’80. Influențele sunt uneori atât de evidente, că riscă să fie luate drept pastișe după inconfundabilii Depeche Mode, David Bowie, Gary Numan, Front 242, Talk Talk sau OMD. Kristoffer Rygg recunoștea că Ulver a produs deliberat un album pop, modest omagiu adus trupelor ce au înnoit limbajul rockului într-un moment în care acesta părea condamnat la dispariție.
Onorabila intenție se pierdea în abis, dacă muzica, antrenantă și meditativă, n-ar fi absolut cuceritoare!