„Teatrul, această minunată născocire a sufletului omenesc“, cum scria într-un număr din „Timpul“ în 1878, s-a aflat în sfera preocupărilor lui Mihai Eminescu din perspective multiple. Poetul a fost sufleor și copist, a făcut traduceri, a scris texte teatrale, avea în plan o serie de proiecte dramatice, dar a fost și comentator teatral. Semnătura sa apare în mod constant, în perioade diferite, în două publicații, una, ieșeană, „Curierul de Iași“, cealaltă, ieșeană, iar apoi bucureșteană, „Timpul“.
Eminescu era la curent cu tendințele estetice ale împrejurărilor și asta încă înaintea studiilor sale vieneze, când se apucase să tălmăcească în română, fără să o publice, cea mai în vogă lucrare de poetică la ora aceea – Arta reprezentării dramatice de H.Th. Rötscher. Stăpânea terminologia domeniului și avea, în egală măsură, și viziunea din interior, a aceluia care, însoțind trupele lui Iorgu Caragiali, Mihai Pascaly și a Teatrului Mare din București, ocupându-se de transcrierea textelor de spectacol și suflându-le interpreților cuvinte-cheie care să le reamintească replica, cunoștea din experiență viața și creația scenică.
Cu asemenea atuuri nu e deloc de mirare că articolele sale referitoare la teatru, fie simple notițe, gen știri, fie cronici ample, înglobau elementele caracteristice acestor specii jurnalistice. De la analiza unui spectacol ajungea adesea la considerații de ordin general și teoretizări fine, bazate pe o studiere atentă a creației, pe unele ajungând să le vizioneze de mai multe ori.
Privită în integralitate ei, publicistica teatrală eminesciană este axată pe ceea ce reprezenta preocuparea capitală a acelei secvențe istorice: misiunea artei scenice, repertoriul, calitatea pieselor reprezentate, a traducerilor realizate, mai ales pe filieră franceză, după moda vremii, jocul actorilor și reacțiile unui public încă neformat, dar care simțea nevoia ca din când în când să-și petreacă serile la teatru. Eminescu își numea cronicile „dări de seamă“, considerându-le mărturii despre spectacole. În ciuda modestiei acestei calificări, ele conțin evaluări autentice, profesioniste ale unei arte aflate încă la începuturile ei ca teatru național, creațiile fiind puternic influențate de cele din Vestul european, către care artiștii români priveau cu admirație.
Numeroase și interesante sunt remarcile privind jocul actorilor, componentă la care revine insistent, cu observații și sugestii adecvate. „Un actor trebuie să cunoască tonul cel mai adânc și cel mai nalt al vocei sale vorbite și că în nuanțele infinite ale acestei scări se pot oglindi sute de caractere, mii de simțeminte omenești. Când un actor cunoaște însemnătatea fiecărui ton al glasului său precum și a fiecărei încrețituri a feței sale, abia atunci își cunoaște averea și e artist“, consemnează în „Curierul de Iași“ (28 noiembrie 1876). Și tot acolo continua, susținând că „îmbrăcămintea îngrijită, un joc de scenă corect, o grimare destul de caracteristică sunt lucruri ce le-am lăudat întotdeauna la actorii noștri, cărora nu le-am disputat niciodată talentul. Dar ceea ce constatăm cu părere de rău, este că afară de doi-trei, ceilalți nu știu a vorbi“.
Spunerea adevărului cu riscul supărării artiștilor
Referințele la pronunție, la accentul în interiorul unei fraze revin frecvent, recurența demonstrând că dicția și stăpânirea expresivității verbale erau o problemă încă nerezolvată de artiști și supărătoare pentru specialist. Deficiențele de vorbire aveau cauze multiple, ce trebuie căutate, pe de o parte, în realitatea istorică că limba noastră modernă era în proces de așezare, că influențele străine, în mod special cele franceze, erau foarte puternice. Dar, pe de altă parte, mulți dintre cei care urcau pe scenă nu aveau pregătirea necesară și nici o atitudine corespunzătoare față de profesiune. Sunt multe cronici în care Eminescu le reproșează interpreților necunoașterea replicilor, improvizația nelalocul ei, aspecte care afectau calitatea reprezentațiilor. Vorbirea naturală era, din punctul său de vedere, cea mai potrivită și în raport cu intențiile dramaturgice și cu publicul, un public nu de fiecare dată elevat, un public care venea mai ales pentru comedii, farse, deci pentru distracție.
Cu franțuzismele se lupta Mihai Eminescu și când se referea la calitatea traducerilor: „Cât despre limba traducătorului, ar putea fi mai românească. Ce va să zică prizon? N-avem vorbe românești îndestule pentru a însemna punerea la răcoare? Închisoare, temniță, prinsoare, nu sunt destul de bune pentru traducător?“ (în același „Curierul de Iași“, 28 noiembrie 1876).
Maniera în care vedea rostul criticii teatrale e exprimată într-o cronică din „Curierul de Iași“, din 22 decembrie 1876, în care afirma: „Noi nu ne speriem de-a supăra pe cititor cu aceste cuvinte. Nu lingușim pe nimeni, pentru că nu suntem în stare de-a spune neadevărul, iar adevărul este singura rațiune de-a fi a unei dări de samă de orice natură“. Obiectivitatea, onestitatea, analiza la rece, spunerea adevărului cu riscul supărării artiștilor erau principiile deontologice după care poetul s-a ghidat în anii de cronicar teatral. La finalul unui alt articol, din „Timpul“ de astă dată (6 octombrie 1878), scria cu ironie, dar și cu speranță și empatie, „sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeași luare-aminte cu care se citesc măgulirile și laudele banale, gratuite sau nu“.
În integralitatea lor, scrierile teatrale ale lui Mihai Eminescu reliefează profilul critic al un observator exigent, atent, exersat, cu simț analitic, care a urmărit cu mare atenție ce se petrecea pe scenele românești și care s-a implicat în sprijinirea procesului fundamentării teatrului național prin analizele orientate just către estetic.