„Maestrul Raro era cel care îi reconcilia pe Florestan și Eusebius, personajele fantastice din viața și opera lui Schumann. Noi, muzicienii din ansamblu, suntem un fel de Davidsbündler. Alegerea cred că a fost foarte inspirată“, îmi spunea cu naturalețe zilele trecute, într-un interviu pentru Radio Europa Liberă, violistul Răzvan Popovici, vorbind despre ultimul CD al Ensemble Raro, Rhapsodie Roumaine (Solo Musica SM 277), lansat la Viena.
„Cum ne-am reunit? A fost un lucru foarte natural, după ce termini studiile și începi să cânți în adevărata lume a muzicii cunoști oameni, cunoști muzicieni, începi să descoperi suflete-pereche, chimii interesante și oameni cu care te înțelegi muzical. Alexander Sitkovețki, violonistul englez de origine rusă, și Bernard Naoki Hedenborg, violoncelistul austriac cu rădăcini japonezo-suedeze, eu și Diana Ketler, care trăiește la Londra, britanică după cetățenie, dar letonă de origine din Riga, am creat acest ansamblu Raro. Am început să concertăm, să înregistrăm discuri – primul a apărut în 2008 – la același label, Solo Musica. Pe parcurs, ansamblul s-a lărgit, fiindcă am cunoscut muzicieni cu care am început să cântăm regulat, cu care ne-am înțeles foarte bine. Agendele noastre fiind destul de complete și muzicienii fiind – să spunem așa (râde) – foarte căutați și ca profesori, și ca soliști, și ca muzicieni de cameră, ca pedagogi, ca organizatori de festivaluri, a fost foarte bine că am mărit spectrul ansamblului, pentru că așa nu puteam refuza angajamente, și repertoriul s-a mărit considerabil. Înainte era, practic, mai mult sau mai puțin, cvartet cu pian și combinații de trio; acum putem ajunge la sextet, septet, octet…“
„Și eu“! Ce reprezintă acest „eu”, pentru un muzician emigrat din România în Germania, cu familia, la vârsta de 16 ani? Există o proporție românească și o alta germană de know-how muzical? „Moștenirea muzicală românească a fost mai mult prin sânge, prin faptul că, atunci când eram mic, auzeam muzică toată vremea acasă, părinții mei fiind amândoi profesori la Liceul «George Enescu» din București. În principiu, școala, mai toată, mi-am făcut-o în străinătate. Practic, când am venit să organizez Festivalul SoNoRo în București, devenit între timp o platformă culturală, mai tot ce învățasem fusese din străinătate. Poate acesta a și fost într-o măsură secretul succesului, fiindcă, evident, sensibilitatea și dragostea de muzică le-am primit de acasă, de la familie, dar nu neapărat, să spunem, din mediul muzical românesc. Când eram mic nici măcar nu prea studiam… Seriozitatea a revenit după aceea cu rigoare austriacă, esențial. Lăsând gluma la o parte, eu mă văd ca un european, nu mă consider un produs românesc sau occidental. E adevărat, însă, toată școala muzicală serioasă am făcut-o în Occident.“
Rhapsodie Roumaine – un florilegiu de muzică enesciană cu esențe din Bartók și atingerile lui cu lumea românească – este un disc în multe privințe minunat. Programul este deschis de un aranjament pentru cvartet cu pian al Primei Rapsodii a lui Enescu, transformată într-o muzică, poate, excesiv de „schmalzy“. Senzația dispare apoi ascultându-i pe cei doi muzicieni de excepție, violonistul Gilles Apap și pianista Diane Ketler. O seară în sat pentru vioară și pian de Bartok și Sonata „în caracter popular românesc“ constituie inima palpitândă a programului, ritmat apoi de Duo-urile pentru două viori, Sz. 98 ale lui Bartók, într-un aranjament pentru două viole. Christian Naș și Răzvan Popovici pun în valoare Trei colinde românești, Ardeleana, Dans valah I și II, Dans maramureșan și Învârtita bătrânilor. Dansurile populare românești pentru vioară și pian ale lui Bartók îi readuc apoi pe Gilles Apap și Diane Ketler, pentru ca programul să se încheie cu o scurtă piesă, puțin cunoscută, Nocturne „Ville d’Avrayen“ pentru pian și trio de coarde, după o partitură descoperită cu ani în urmă în colecția Muzeului „George Enescu“, publicată sub egida editurii ICR și înregistrată prima oară în 2012, pentru casa britanică Toccata Classics de violonistul Sherban Lupu cu Ian Hobson la pian, Masumi Per Rostad și Marin Cazacu. Malcom MacDonald, autorul livretului discului lor, o atribuia perioadei 1931-1936, descriind-o drept „o amintire mișcătoare a relației speciale în viața lui Enescu“ cu Yehudi Menuhin și a serilor de muzică de cameră repetate în vila închiriată de familia acestuia în localitatea Ville-d’Avray. O datare care nu ținea seamă de aceea a regretatei Clemansa Firca, din prima ediție a Catalogului ei enescian (1985) care, pentru MacDonald, „în mod de neînțeles și dubios“ o plasase în intervalul 1896-1901. Răzvan Popovici a preluat entuziast istoria lui MacDonald, aflată –mi-a spus el – de la directoarea Muzeului Național „George Enescu“, dna Cristina Andrei.
Or, Clemansa Firca este aceea care intuise bine datarea corectă, dar dintr-un motiv necunoscut, în ediția revizuită a Catalogului din 2010, introducea sugestia nefericită a compunerii Nocturnei în casa Menuhinilor. Nocturne d’Avrayen a fost compusă de George Enescu în cursul unei seri și nopți petrecute la Ville-d’Avray, la 7 iulie 1898, ca invitat al prietenului și colegului său de conservator, Fernand Halphen, în casa părinților acestuia. Manuscrisul original, încheiat la „ora 3 și 20 de minute dimineața“, dedicat lui Halphen, poartă pe el indicații ca „frumoasă lumină a lunii“, „cântec de cocoș“, „sună miezul nopții“. Donată în 2005 de urmașii lui Fernand Halphen Institutului European de Muzici Evreiești de la Paris, versiunea originală a Nocturne d’Avrayen a fost cântată în premieră mondială în 2015, la festivalul dedicat violonistului și compozitorului mort în cursul Primului Război Mondial în 1917. Mai mult despre o prietenie și un compozitor uitat din tinerețea lui George Enescu, în numărul viitor.