Lucrul cel mai frumos din acest film islandezo-norvegian – care a participat la mai multe festivaluri dupa ce a fost selectionat la Cannes in sectiunea „Semaine de la Critique” (inclusiv la TIFF) – este modalitatea prin care figureaza tentatia lumii din afara, a paradisului pierdut in mod abstract.
Nu ni se spune cum a ajuns eroul, Andreas, in acel oras si la noua sa viata. De altfel, nici el nu pare sa stie. Andreas pare, in schimb, sa se acomodeze usor la noul birou (care este posibil sa semene cu cel vechi), semn ca poate si „dincolo” tot contabil la vreo cooperativa multinationala fusese.
Scenariul e extrem de vag, vaduvindu-ne de informatii esentiale. Poate pentru ca nu sint esentiale. De genul: cine e Andreas, ce cauta acolo, de unde vine, de ce a acceptat sa vina, ce a lasat in urma. Probabil ca, la alt nivel, aceste intrebari nu sint relevante. Nici noi nu ne intrebam de prea multe ori pe saptamina ce cautam la locurile noastre de munca, de ce ne intoarcem seara in acelasi apartament, la acelasi/aceeasi consort/consoarta, de ce luam piine de la aceeasi alimentara si asa mai departe. Ce caut eu in viata mea?
Omul-problema nu e primul si nici cel mai stralucitor film despre jungla de asfalt, despre absurdul lumii moderne, despre imposibilitatea de a functiona intr-o societate compartimentata si tot mai rigida, despre neputinta de a trai, dar are un farmec al lui care vine din acel lucru la care vroiam sa ajung la sfirsitul primului paragraf si la care n-am ajuns pentru ca m-am luat cu vorba.
Si anume, gaura din zidul unei camere de la demisolul unei cladiri. De acolo Andreas aude muzica si miroase parfumul lumii de dincolo. Care lume nu stiu exact a ce miroase, nici Andreas nu cred ca stie, nici trecatorii care se opresc sa adulmece la geam, dar care sigur miroase a adevarat si a viata reala. Miroase insa in ton cu culoarea mieroasa pe care Andreas o poate vedea pentru o secunda prin spartura pe care cu greu a facut-o in zid, inainte de a fi tras afara de politistii sanitari, care pun ordine in spleenurile deranjate (si care il vor si expulza intr-un sfirsit din raiul de astfalt pe care se pare ca nu-l merita).
„As minca ceva bun, da’ nu stiu ce”
Aerul asta miroase in mod sigur si a placinta, ca cea pe care Andreas o apuca cu mina si o molfaie ca un animal lihnit. Deci mie asta mi-a placut. Am fost putin dezamagita ca finalul nu spunea nimic in plus fata de aceasta cealalta lume. Andreas e aruncat intr-o zona care mai degraba e nimicul – e frig si viscol si pac, se termina filmul –, dar m-am mai dres cind a trecut un pic timpul peste film. Caci toti avem ceva din nordicul Andreas si poate ca atunci cind spunem „nu stiu, as minca ceva bun”, ne aducem inconstient aminte de acea lume pe care odinioara am cunoscut-o, dar pe care, dresati fiind, ne-am scos-o din program. Si poate ca aceasta lume nu este (doar) lumea de dincolo, cea a lui Doamne-Doamne, unde ne ducem cind murim, asa cum ne-ar lasa sa intelegem tunelul de lumina pe care-l vede eroul dupa ce metroul trece de citeva ori peste el (nu ce se vede pe ecran e oribil cit zgomotul pe care-l face garnitura lovind trupul).
In ultima instanta, filmul te lasa sa pui carnita pe o structura vaga si ea, si sa iti alegi singur varianta de lume spre care tinde eroul sau tinzi chiar tu prin proiectie. Prin urmare, ce ar putea fi imputare – ca e prea vag si uscat, ca nu explica – ar putea fi un avantaj si un merit in ochii altora.
Omul-problema/ Den Brysomme Mannen/ The Bothersome Man, 2006,
regia Jens Lien,
cu: Trond Fausa Aurvaag,
Petronella Barker, Per Schaaning