Stiu ca suna cit se poate de ciudat si ca putina lume va intelege o asemenea pasiune a mea, dar adoram pur si simplu sa urmaresc raliurile ploioase, cu asfaltul ud si lunecos, in care concura Senna. Era un pilot genial exclusiv pe pistele ude, unde riscul era mult mai mare decit pe pistele uscate, si unde acest pilot ma facea sa simt ca viata si moartea puteau fi totuna.
Exaltarea mea era cu atit mai limpede cu cit pilotul meu favorit avea structura de invingator muncit: nu era un invingator ca oricare, un triumfalist de mucava ori de portelan, ci era un individ care stia ca lupta impotriva mortii si pentru viata. Ei, bine, batalia aceasta a lui m-a fascinat si m-a atins citiva ani.
Am urmarit stupefacta, de aceea, ranirea mortala a lui Senna tocmai pe o pista ca oricare, deloc uda, fara sa inteleg de ce genialitatea lui a fost infrinta atit de sec si fara sa accept ca moartea vine tocmai de acolo de unde nu te astepti. Ea, Dinsa, vreau sa spun, l-a insfacat pe Ayrton Senna nu pe teritoriul in care acesta era stapin (acolo nu ar fi avut nici o sansa impotriva lui, tocmai fiindca Senna o invinsese), ci exact pe felia cea mai plata a unui raliu, acolo unde pilotul meu preferat lasase garda jos si fusese surprins descoperit, printr-o moarte oarecare.
Dupa disparitia lui Senna, apetitul meu pentru raliuri a disparut brusc, ca si cum mi-as fi pierdut cavalerul de incredere in batalia impotriva mortii. Pentru ca asta facem de obicei, cam toata viata: incercam sa evitam moartea, sa nu ne gindim la ea, sa o pacalim. Iar atunci cind nu se mai poate sa o sublimam, sintem siliti sa luam taurul de coarne si sa ne cautam aliati. Ayrton Senna fusese aliatul meu predilect, simbolic vorbind.